Cea mai nasoală chestie în pandemia asta mi s-a părut perioada de lockdown. Nici nu mai știu acum exact cât a durat, dar parcă aproximativ două luni. Două luni luuungi în care am stat cu copilul la băi de soare în balcon vreo 3 săptămâni, fără să îl scot deloc din casă. Asta pentru că legea a fost îngrozitor de ambuguă și idioată și se înțelegea că poți ieși cu câinele la plimbare de 3 ori pe zi, dar cu copilul ba.
Când m-am lămurit că habar n-au să scrie legi, am început să dau ture prin spatele blocului prin parcare. Mă simțeam ca pușcăriașii care au voie în curte 30 de minute pe zi. Lanțul scurt, de câteva sute de metri, ochii geană pe tot ce mișcă. Treceau mașinile de poliție și speram că nu-s totuși atât de imbecili încât să mă amendeze fix pe mine c-am ieșit să stau puțin la aer. Nu m-au amendat. Nu m-au băgat în seamă.
Aveam nu doar declarația pregătită dar și-un întreg discurs despre discriminare. Nu că ar fi dat două cepe degerate pe părerea mea. Poate doar la schimb cu un proces verbal. Când am dat o primă tură și prin fața blocului m-am simțit wild ca-n vremurile când dansam prin vamă până la 8 dimineața.
Doar că acum nici alcool nu puteam să beau și nici o țigară nu puteam să fumez ca să mai scot din draci. Eram însărcinată în ultimile luni și oricum nu mai reușeam să fac deplasări prea lungi. Așa că micile escapade pe trasee bine stabilie mă țineau încă intreagă la cap. Pentru că cea mai stupidă chestie mi s-a părut cea cu lacătul pe parcuri. N-am înțeles de ce e ok să ne înghesuim în Mega Image dar este total interzis să te plimbi prin parc.
Aveam vreo 100 de cazuri pe zi, dar dezinfectam compulsiv fiecare produs pe care îl cumpăram. Ieșeam cu mască deși ăștia ziceau că masca nu ajută. Și-mi cumpărasem cam o tonă de mănuși de unică folosință și tot dezinfectantul la suprapreț pe care l-am găsit prin magazine.
Am avut și eu șocul orașului gol într-o zi de luni la ora 14. Nimeni pe stradă. Nici mașini, nici oameni. Totul închis. Un oraș părăsit. Lipsea un rotogol de ciulini ca-n vestul sălbatic. Ciudată și neplăcută senzație. Oricât aș urî eu Bucureștiul din anumite motive, ceea ce mă ține încă aici e zumzetul constant.
După o lună de stat cu ochii lipiți pe tv și scos abur pe urechi de fiecare dată când apărea Vela, culminând cu sinistrul imn al României din difuzoare de 2 ori pe zi (cine a avut ideea asta are nevoie de o internare la psihiatrie), am zis fuck it. Mie nu îmi mai trebuie așa ceva. Am lăsat să curgă melodiile pe Duck Tv. Psihedelice și astea dar măcar nu ajungem pe pastile.
Și atunci au apărut ei. Gigeii. Din cauză că probabil nu mai aveau nici școală, nici birt și nici parcuri, au hotărât că cel mai bun loc pentru petrecerea timpului este parcarea din spatele blocului. Și nu la orice oră. Ci la TOATE orele. Non stop și mai ales noaptea.
Pentru ei n-a existat nici lockdown, nici stare de urgență, nici nimic. Nici poliție aparent, că după un timp a dispărut și aia din peisaj. Vreo 2 luni am înțeles. N-au ce face. Apoi n-am mai înțeles pentru că a venit vara și trebuia să mai ținem noaptea și un geam deschis. Iar gigeii nu erau 2-3. Ci 15-20. Și țipau, urlau, cântau.
Câteva nopți am stat ca țațele pe întuneric cu ochii prin perdea, să văd ce naiba e cu ei. Și-așa nu aveam somn cu un bebeluș de-o lună.
Într-o seară au aruncat cu niște bidoane după un om mai în vârstă din bloc, ce tocmai venise acasă și parcase mașina. Ăla n-a zis nimic. I-o fi fost frică.
În altă seară au spart vreo 6-7-8 sticle de ceva și au dansat pe ele de parcă făceau incantații. Acolo printre mașinile locatarilor din bloc.
O dată a venit furtuna și atunci a fost prima dată când am chemat și poliția. S-au adăpostit la o scară probabil. Am ieșit iarăși ca țața pe geam când am auzit niște urlete urmate de: făăă idiotuleee unde pleci cu aiaaaaaa și bam. Aruncă după idiot cu ditamai stinghia de lemn. O apreciez pe aia că a putut arunca așa bine cu parul și la așa distanță. Numai că ulterior pe idiot l-au luat alții din grup la pumni printre mașini și aia era în continuare cu parul după ea. Alt par. A venit poliția. I-a împrăstiat.
O perioada a fost liniște. Dar au prins iarăși curaj. Într-o seară m-au umplut de draci în așa hal că am început să caut cepe și cartofi să arunc după ei ca babele nebune. 1 noaptea și ei făceau ca maimuțele printre mașini. Am pus frână pornirii și-am sunat iarăși la poliție. A 10-a oară probabil în decurs de 1 an jumate. Pentru că ce povestesc eu aici este ongoing. A venit poliția, i-a risipit iarăși.
După vreo 3 zile au venit înapoi. De data asta cu scaune de pescuit, mese, table și manele. Concluzia e că probabil e cazul să ne risipim noi, că ăstia mi-e clar că sunt endemici.
Sunt 2 grade acum, cred că și-au adus și radiator.
