Aventuri stomatologice

Mai bine să prevenim decât să tratăm. M-am gândit îndelung dacă să-mi vărs durerile de dinți pe-aci dar cum sunt la mine acasă am decis că am voie să mă plâng.
Începuturile.
Copil fiind am mușcat cu poftă dintr-o piersică. Nu uuuuuuuuuuit!!! Eram pe scara blocului la bunică-mea și poc!!! uite cum rămâne dințu înfipt în fruct. Atunci am realizat că am.
Anii au trecut și bomboanele sparte la măsele au început să-și spună cuvântul. Căriuțe mici și gingașe care abia așteptau să pape dințișorii mei.
Prin clasa a III-a am avut prima întâlnire cu un dentist. O dentistă. Un fel de mătușa mea din Franța. Care mi-a ucis o măsea. De altfel singura cu probleme la momentul ăla. Nu știam însă ce mă așteaptă.
Și astfel a venit momentul în care am căpătat teama paralizantă de medici stomatologi. Eram prin clasa a VII-a și o colegă (Andreea) a aflat ea de un cabinet de prin Colentina, unde te trata fără plată dacă locuiai în cartierul respectiv și erai la școală pe-acolo prin zonă. Sincer nu știu de unde atâta inspirație(nu!) de moment, că ne-am inventat adrese false, nume false ( copii atomici dar cu simțul dintelui foarte dezvoltat), nu am spus acasă unde ne ducem și de ce dar am început să frecventăm super cabinetul care era în curtea Spitalului Colentina (deci da.. nu era o țeapă). Și au început chinurile. Doamna doctor era blondă (nu nu, nu din aia siexi și rea, numai rea), bătrână și cu dinții rari.

Și uai de capu nostru ce ne-a mai chinuit, fără anestezie, fără drept de apel când freza aia șuierătoare atingea vreun nerv, fără zâmbete sau desene animate în timpul operațiunilor horror, fără puterea de a o opri pe zgripțuroaică din frenezia ei. Cred că avea o plăcere sadică de a chinui copii proști cu dinții stricați. Noroc că nu aveam de plombat decât măseaua aia veche cu probleme de acu ceva ani…
Și uite așa am decis să nu mai calc într-un cabinet stomatologic până când n-or începe să-mi cadă dinții.
Și-au început. Mă rog, nu chiar să-mi cadă dar nu departe.
Vine dimineața. Nu pot să vorbesc și-mi vine să urlu de durere. Ce-o fi? Pai dințul meu frontal a crezut de cuviință că este cazul să se isterizeze. Și-o face într-un mod extrem de violent. Cu juma de față umflată, buza de sus deformată și-un fior nesimțit care îmi străbate degetul mare de la picior și se duce tocmai până-n vârful capului. Nu știu cum am ajuns la dentist, însă știu că lumea de prin autobuze s-a uitat la mine foaaaaarte dubios.
Și începe joaca. Freza nenorocită care-mi dă senzații electrocutante (cred că numa la auzul ei deja mă ia cu dureri), tot felul de ace mai lungi sau mai scurte care intră și ies cu repeziciune din gingia mea, iarăși freza, seringi cu anestezie, înțepături care mai de care mai ascuțite, bleah, ce pot să spun? un deliciu. După 3 zile de antibiotice și alte vizite pe la nenea ma simt mai bine. După alte 2 săptămâni dintele meu devine.. roz. Pitzy style roz. Ce puteam să-mi doresc mai mult decât atât?
Trec anii, dințu frontal își recapătă oarecum culoarea. Însă se trezește măseaua veche că ea nu mai are chef de stat unde trebuie, așadar dă-i și scoate nebuna, apoi și celălalt dinț frontal se trezește că are nevoie de tratament. Așa că bagă freză și în ăla, seringi, anestezii și uite cum am eu acum o plombă de toată frumusețea care nu se vede absolut deloc. Numai că după numai o săptămână încep durerile. Mai întâi la rece, apoi la cald, apoi durerea aia nenorocită de nici buza peste dinte nu o mai suport. Iarăși dentist (de data asta altul), iarăși ace, seringi, 4 ochi ațintiți în gura mea, desene animate de data asta (tom & jerry ), uite nervuuuuuu, îl vezi? mhm îngân printre tampanele pline de bale (știu, imaginea mea de la famme fatale s-a dus pe apa sâmbetei), plombă temporară cu antiseptic, antibiotice și next week înapoi la chinuială (de ce să mint totuși.. s-a purtat prea fain cu mine domnișoara doctor).
Și acum stau cu trimiterea către radiolog și încă multe ședințe pe scaunul ala de cameră spațială în care nu poți decât să mormăi da sau nu, să-ți curgă balele în toate direcțiile, să strângi în mână șervețelul cu care te ștergi la bot și să speri că nu e nevoie să ridici stânga (atunci când nu mai suporți durerea).
Așa că… am ajuns iarăși la concluzia că e mai bine să previ decât să tratezi, și dacă se ajunge la a trata e mai bine s-o faci din timp, iar dacă n-o faci din timp pentru că ți-e frică de nenea cu ochelari și bec între ochi, ești prost și imbecil și n-ai decât să suferi ca un câine.. că ți-ai făcut-o cu mâna ta. pam pam!