Aveam o rochie albastră de bumbac încinsă la mijloc, pantofi negri prăfuiţi cu baretă, părul lung buclat despletit, şi roşu în obraji. Mergeam către gară agale, în tăcere goală, prin arşiţa după-amiezii de iulie. Pe peronul uscat şi bătut de vânturi fierbinţi, mă împiedic şi scap coşul cu cireşe negre. Iar ele, aleargă vesele şi se rostogolesc până pe şina de cale ferată. El urcă în tren, dar când îmi vede ochii plini lacrimi se întoarce şi-mi spune: “Hai, nu mai fi îmbufnată, eşti atât de frumoasă când râzi. Dă-le încolo de cireşe..” “Dar le-am cules pentru tine”. Trenul pleacă, mor de ciudă că m-a lăsat aici în mizeria asta de oraş, după ce două săptămâni a facut tot posibilul să-mi zăpăcească simţurile, să-mi înceţoşeze gândurile, să-mi amorţească buzele. M-am îndrăgostit. Aaaaaaaaaaaah, cât îl urăsc!!! Din inimă îl urăsc.
Eu fug la mare, în odaia mică cu o singură fereastră, cu pescăruşii care zburdă pe ţărmuri şi inima care-mi clocoteşte la gândul că o să-l văd. Şi apare, seara, odată cu stelele, şi ne lăsăm purtaţi de valuri. În barca asta legănată îmi atinge degetul mic. Tresar.
Lumea nu-i făcută să nu mă placă. Aşez cu grijă rochia de tafta verde pe pat şi îl sun. Nu-mi răspunde. Mă îmbrac în grabă şi fug la aleea cu castani. Şi îl găsesc, îl prind, îl văd, îl simt cu ea. Furie şi foc în tot ceea ce e în jurul meu. Lumea se prăbuşeşte, spaţiul se îngustează, mă sufoc ascultându-mi cuvintele ce le rosteşte cu seninătatea unui om care nu a greşit cu nimic. Îl îmbrâncesc pe caldarâm şi plec. Nu am nevoie de tine. Nu.
Mi-a promis linişte la poalele muntelui bătrân, în casa cu flori la pervaz şi măgăruşi în curte. Am văzut cum braţele lui nu minţeau şi am crezut asta. Dar uite-mă acum printre dărămături, cu frica-n suflet să nu cumva să-mi cadă vreo cărămidă în cap sau să-mi fure cineva ultimii bănuţi din buzunarul paltonului, alerg cu disperare şi teroare către ultima maşină care pleacă spre el. Sunt pe drum deja de 50 de ore. Nu i-am telefonat. Poate crede c-am murit, că a căzut o cladire peste mine, că m-au ucis cu gloanţe, c-am ars în flăcări.. Nu iubitule, vin, o să ajung.
Mă-sa are rât de porc, iar lu’ ta-su îi lipseşe un ochi. Mi-e peste puterile mele să mănânc cu oamenii ăştia la masă. Ori că mă pufneşte râsul, ori că mi se face silă. Acum chicotesc, ta-su, cu o grimasă ciudată, muşcă grotesc dintr-un copan de pui. Nu reuşesc să mă abţin. El îmi dă un picior pe sub masă şi-mi face semne disperat. Eu râd în hohote.
Am plâns cu ea, am iubit cu ea, am alergat pe străzi atunci când el nu venea la ora promisă, am purtat bijuteriile scumpe pe care el le lăsa pe noptieră, am călătorit sute de ore cu trenul, în vagoane mizerabile, pe timp de război cu oameni reci şi goi. L-am cunoscut la colţul străzii, avea o ţigară în colţul gurii şi pălărie pe cap, l-am revăzut apoi când se urca pe vapor pentru a nu se mai întoarce niciodată, am militat pentru copila care stătea în pivniţa vecinei şi se ascundea, m-am aruncat în mare căci nu mai voiam să îl aud minţind, am mers cu el de mână printre fulgi de zăpadă şi apoi cu sania trasă de cai. Căciula de blană pe care mi-a oferit-o mă prindea exceptional, ochii mei verzi în contrast cu albul ei îl înnebuneau. Am dansat şi l-am iubit pentru mâinile lungi cu care cânta la pian, mi-am dus bolile până la capăt cu demnitatea unui soldat dar alte dăţi mi-am trimis prietenele după morfină. M-am îmbătat în bodega uitată de lume, de la capătul orăşelului, pentru că el nu a venit să mă culeagă de pe stradă şi apoi l-am părăsit pentru că îl iubeam pera mult. I-am citit însemnările pentru care primea critici atât de bune şi în care nu mă menţiona niciodată, i-am oferit doi copii pe care îi iubea mai mult decât pe mine, am luat-o de la capăt de 5000 de ori, în oraşe străine de mine şi de inima mea, dar am reuşit să îmi găsesc şi acolo prieteni. Am fost rea, scorpie, l-am scuipat, i-am întors spatele când avea mai mare nevoie de mine şi am râs ca un drac atunci când l-am văzut chinuindu-se. M-am purtat mişeleşte cu mama lui şi i-am distrus acelei femei toate idealurile despre copilul ei, iar pe tată l-am sedus şi mi l-am făcut complice. I-am căştigat prietenii prin cele mai urâte tertipuri şi am recurs la acte dramatice numai pentru a îl ţine lângă mine. I-am lăsat pumnii să-mi mângâie faţa şi să-mi nască pe pulpe pete purpurii şi apoi am făcut dragoste ca la începuturile lumii. Am stat pe podea şi am privit cerul prin spărtura din tavan şi am prins ploaia în podul palmei.
Câte femei. Câte vieţi am trăit prin ele, câţi bărbaţi am iubit, urât. Câte locuri am văzut şi-n câte locuri m-am plimbat de mână cu un el, câtă intrigă am ţesut alături de ele, câţi oameni am marcat împreună, câţi ochi au plâns după noi şi câte lacrimi am vărsat cu ea pentru el.
Femeile romanelor citite de mine. Sunt toate una. Uneori.. sunt toate eu
