Am ajuns. Pe Acele Morarului

Mă uitam la ele când urcam pe Valea Morarului, mă uitam la ele de pe platou în drum spre Omu, le vedeam din Azuga şi din Predeal, le admiram de pe Creasta Balaurului şi în drum spre Gura Diham, le admiram de pe văi de abrupt. Uau, ce sus sunt, ce ascuţite, ce departe de orice posibilitate de a le ajunge, ce uşor străpung cerul şi ce imposibil pare pasul bocancului pe ele.

O atracţie irezistibilă ca un magnet, dar unul prea departe totuşi, un gând ameţitor c-aş putea cândva să ajung acolo, mă uitam şi tresăream de fiecare dată, le vedeam sus, infruntând ca nimic altceva în Bucegi, vânt şi ger şi ploi şi viscol. Impunătoare, ameţitoare, parcă ireale.

De fiecare dată când le zăream, dar absolut mereu spuneam atât: uite Acele. Şi simţeam cum creşte-n suflet un ceva inexplicabil, o dorinţă prea nebună pentru câte ştiu eu acum. Sau ştiam atunci. E utopic. Eu? Acolo? Cam greu de crezut.
Până când îl aud pe Andrei că vrea să mergem.

– Eu? Noooo way!
– Cum mă, ca-ţi doreşti de atâta timp?!
– Mi-e frică
– N-ai mă treabă, e uşor

Ce? Poftim? Uşor pe Ace? N-ai văzut cum arată? Pfoa, înălţime, expunere, hău în toate direcţiile, echilibru, pfoa şi dacă vine vreo furtună, dacă bate vântul prea tare, dacă începe ploaia? Bă io nu cred că sunt în stare să mă urc acolo, daaaaaaaaaa, e superb, pare superb şi cu siguranţă e mai mult decât cred eu, dar nu sunt frate în stare. Dacă nu sunt în stare nu sunt şi pace. Eu pe Ace? EU? Te-ai ţăcănit? Ah da vreau, moamă în ce hal vreau să ajung acolo, pe Acele Morarului. Dar nu măăăăăă, mi-e frică şi vreau la mama, dacă mă blochez, panichez, isterizez pe-acolo?

Mdea, cu 15 nu-uri în braţe şi temeri de tot felul, care mai de care mai ştiinţifico-fantastice înflorite şi hiperbolizate mai ceva ca-n basmele cu zmei şi feţi (frumoşi au ba), evident în necunoştinţă de cauză (cauză citită, dar totuşi, la faţa locului e cu totul altceva) m-am trezit că fac planuri şi poate poate nimerim un week-end cu vreme bună. Pentru că nu mă sui acolo nici bătută, decât dacă se anuntă 2 nori pe cer. Maxim şase

Bun. Stabilit, sâmbătă dacă se menţine ok prognoza mergem. Zbang 5 kile de emoţii. Dar vremea s-a schimbat aşa că sâmbăta am petrecut-o pe la ştrand, pe la o bere şi nişte filme.
Şi iată că vine seara. Pentru duminică se anunţă vreme perfectă aşa că de data asta nu o mai dă nimeni la întors. Mâine mergem pe Acele Morarului.

M-am băgat în pat şi mi s-a făcut stomacul ghem de emoţie. Inchid ochii şi văd steluţe. E clar, am luat-o razna. Ho femeie că nu urci pe Everest mâine. Pe Everest nu, şi totuşi… mi-e fricăăăăăăă.

– E 3, trezirea.
– Mmmm, mai lasă-mă 5 minuteeeee.
– E 3.15.
– Mai stau un pic..
– E 3.30, hai, te trezeşti?
– Mmmm…
– Ruxiiiiiiiiiiiiiiii, e 3.39
– Cât măăăăăăăăăăăăăăăăăă!!!???!!!

(la 4.15 aveam tren, noroc că Andrei stă la 10 minute de gară)
Da, exact, acelaşi tren inuman de matinal, pus parcă la ora aia în ciudă, dar numai bun ca să ne ducă pe noi la munte devreme. Eh, şi totuşi nu prea devreme, că de data asta a avut întârziere o oră. Aşadar, pe la ora 7 jumate eram în Buşteni, gata mâncaţi şi cu forţe proaspete, pentru marea (mea) întâlnire cu Acele Morarului (că Andrei a tot fost de câteva ori).

Luăm în piept poteca Văii Cerbului, ascundem sacul de dormit şi alte chestii netrebuincioase sub nişte ferigi prietenoase şi pe o căldură infernală ne târâm (cam repejor parcă) la deal. Gluma-i glumă şi dumul ăsta cum îl numesc de fiecare dată când ajung aici, al dracu de lung. Prea prea prea lung. Bulevardul Bucegilor. Da, un bulevard cam pieptiş când îl urci şi prea la vale când îl cobori.

La intersecţia cu Valea Priponului mă ascund de soare după un bolovan pentru ceva de mâncat şi nişte apă. Andrei rămâne la soare. Are curaj nu glumă, numai că peste multe alte ore va observa supărător, că s-a prăjit pe nas şi mâini. Eh, riscul meseriei..

Şi intrăm pe Brâul Mare al Morarului. Iar pulsul începe să crească. Liniştea de aici e ireală iar peisajul se schimbă la fiecare pas. Abruptul Coştilei îmi dă fiori. Uriaşul munte e uşor uşor la picioarele noastre şi se dezvăluie. Valea Priponului, Valea Caprelor, Ţapului, o mulţime de vâlcele, grandioasa Vale a Cerbului. Cerul şi pământul ne învăluie.

Şi iată cum apar ele. Mai întâi caprele negre. Curioase din fire, nemişcate, stau cu corniţele îndreptate spre noi şi ne privesc de la vreo 20 de m mai sus. Noi încremenim şi vorbim în şoaptă.  Da da, e casa voastră aici, iar noi suntem doar în trecere.

Apoi apar florile de colţ. Uite patru acolo, uite două aici, uite încă una şi încă una şi încă una. Uaaaaaaaai de mine câte flori de colţ. Uite şi genţiene. Hmmm, ciudat, e mijlocul lui august. Uite şi clopoţei şi lăcuste mari şi urâte şi zgomotase şi fluturi de toate culorile, uiteeeeeeeee!!!!!!

Adevărat, aici e o altă lume, un alt munte, un alt fel de a aşeza natura la locul ei. E fantastic de frumos. Atât de frumos încât nu mai ştii cum de ţi s-a dat voie chiar ţie să-l vezi. E prea mult, prea din plin, prea altfel. Calci cu atenţie ca să nu striveşti flori de colţ, şi nu te poţi abţine să nu te opreşti din 10 în 10 paşi ca să priveşti în jur. Pentru că e mereu altfel. Semeţ. Şi e doar începutul.

Ajungem la izvorul Fântâniţa unde cu greu ne reumplem sticlele cu apă. Cu o apă care se prelingea pe stânca bătută de soare cu viteza melcului, o apă caldă, fină, plină de buruieni, fantastică de băut. Cu greu ţi-ai fi putut imagina că acolo, la baza Acelor Morarului, stă nestingherit de înălţimi, un izvor.

Mergem mai departe şi în numai 5 minute ajungem la crucea lui Mihai Stoichiţă. Punem o floare, închinăm un gând. Aşadar, Acele (sau Colţii) fac parte din creasta Morarului.

Şi începe nebunia. Sunt pur şi simplu copleşită. Valea Prahovei la picioarele noastre, Postăvarul cu ale lui trasee. Uite uiteeeeeee, acolo ne-am cocoţat noi pe Muchia Căprioarei, uite Gura Diham, Valea Cerbului şi abrupt, doamne cât abrupt şi câtă măreţie, dintr-o cu totul altă perspectivă. Cu grijă, pe covorul de flori de colţ ne echipăm.

Nu ne asigurăm încă, deoarece nu este necesar şi pornim pe Creasta Ascuţită. Aici trebuie numai atenţie sporită. Iniţial fac mutre, că mi-e frică, că uite ce abrupt e (nu e, doar pare) că nu vreau. Eh, ba vreau. Mă cam alint.

Inima bate cu putere, pompează sânge în fiecare por. Simt cum îmi explodează capu de fericire. Urcăm pe Acul de Sus (care iniţial mi se părea un ozn cu tot cu extratereştrii, al naibii de greu) gâfâind şi iată… Abia acum Acele Morarului se arată în toată splendoarea lor. Turnuri verticale ţâşnesc de nicăieri, hăuri ameţitoare se cască în toate direcţiile. Şi noi, mici ca doi ţânţari în toată împărăţia asta de stâncă şi abrupt facem echilibristică.

Creasta Acului Mare e o lamă de cuţit. Pe alocuri îngustă de numai 35-40 de cm, cu tot muntele sub tine, pe alocuri în urcuş. Vrei să îmbrăţişezi creasta asta de-a buşilea , numai ca să nu cumva să cuprinzi cu totul văile adânci şi fioroase dinspre Morar. De aici ne asigurăm, dar vom merge concomitent.

– Eu plec şi vei veni şi tu după mine, vezi că la un moment dat nu o să te mai văd aşa că ai grijă, ok?
– Cum? Adică rămân aici singură cuc şi când se termină coarda plec?
– Dap, vezi să mergi în picioare, e mai bine decât în patru labe. Hai că am plecat.

Aaaaaaaa, nu vreaaau….
Andrei merge ca pe sârmă şi cântă şi “Uhuuuuuuu!!!!” Gata, nu-l mai văd. Uite că se termină şi coarda, deci trebuie să plec. Bun, nici măcar nu văd unde a făcut prima asigurare, şi sunt vreo 20 de metri până când coarda cu Andrei cu tot, se pierd de partea cealaltă a crestei. Păşesc uşor cu un nod în gât. De parcă nu ştiam cât de mult nu-mi place expunerea…

Sunt chiar într-o ureche. De ce mă tot bag în situaţii de-astea? Ia uite, 2 metri de creastă cât bârna de la Olimpiadele de Gimnastică. Frumos frumos. Îmi vine să plâng şi să râd în acelaşi timp. Ce caut eu aici? Cine m-a pus? De ce nu mă las eu de sportul ăsta? Şi mai trage şi de coardă. Uşoooor, că mă dezechilibrezi. Mai uşooooooor. Evident, Andrei nu are cum să mă audă. Vântul bate destul de puternic. Aşa că nu am încotro. Calc ca pe ouă, mă ţin de tot ce pot şi deodată mă surprind ridicată în picioare mergând firesc. Hmmm. Ce uşor ne adaptăm. Nodul din gât a dispărut şi numaidecât ajung la Andrei.

– Hai să fumăm o ţigară
(încep să scotocesc prin rucsac)
– Nu-s la mine, ia caută la tine
(începe să scotocească prin rucsac)
– Nu-s nici la mine
– Sigur?
– Da
– Înseamnă că le-am uitat în Şaua Crestei Ascuţite
– Aaaaaaaaaaaa

Mai avem de parcurs câţiva metri unde nu mai mergem asiguraţi şi pregătim primul rapel către strunga Acului Mare. Noi avem o coardă de 50 de m, aşa că vom face 3 rapeluri.

Acum urmează urcuşul pe Degetul Roşu. Habar nu am de ce îmi făcusem de capu meu o impresie cam fioroasă despre acest ac (sau deget, sau colţ). Cum că ar fi foarte greu. Asocierea de Deget cu Roşu, mă făcea să mă gândesc la un deget tăiat cu drujba, julit şi plin de sânge. Mă speria ideea asta plăsmuită probabil în vreun vis.

Ajusă la baza lui nu mai pare deloc aşa de dificil. Mergem concomitent o mică porţiune (până la regruparea de unde vom coborî apoi în Strunga Degetelor) şi mai avem un singur obstacol de trecut până să ajungem pe vârf, un horn. Da daaa, mi-aduc aminte, zic unii că nu e tocmai uşor. Însă trecem fără să întâmpinăm nici cea mai mică problemă.

Suntem sus, mă simt aici mai ceva ca pe Moldoveanu, mai ceva ca oriunde, simt că pot să fac orice. Uitaţi-vă la mine!!! Sunt pe Acele Morarului, sunt pe Degetul Roşu. Ha! Cine ar fi crezut asta acum un an?

Hai să ne notăm şi noi în caietul cu amintiri. Şi acum, vine marea supriză amară. Caietul nu mai există… În locul lui sunt nişte foi galbene şi 2 pixuri care nu mai au niciun farmec. Andrei îmi spune că în acel caiet s-a iscălit extrem de multă lume.

Mă gândesc că acolo era un devărat jurnal al Bucegilor, scris de atâţia oameni care cu ochii râzând a viaţă şi bucurie au lăsat câteva vorbe în munte. Sper ca acel jurnal să fi fost luat de vânt şi nu de mâna vreunui alpinist fără scopul de a-l returna. Sper că cineva cu suflet bun l-a luat ca să îl repare, să-i facă ceva ca să se conserve mai bine şi să nu fie distrus şi apoi îl va aduce înapoi.

La coborârea în Strunga Degetelor, cum stam eu aşa în regrupare observ că norii şi norişorii prietenoşi de mai devreme s-au cam compactat deasupra noastră într-un norişor mai mare şi mai negru care ne cam ameninţă cu o ploicică.

Şi chiar dă peste noi câţiva stropi, nu ca să ne răcorească ci doar cît să-mi zdruncine mie un pic siguranţa clădită aşa de frumos de vremea bună. Teoretic, zice Andrei, de aici ar trebui să mai facem maaaaaxim o oră până la ieşire. Aşa că ocolim Degetul Prelungit şi urmează un urcuş cu adevărat kinki pe Acul Crucii. Da. Stau iarăşi în covorul de flori de colţ (ofcors, modestia..) şi mă uit cu o faţă lungă la urcuşul ce urmează.

Andrei mă sperie intenţionat şi-mi spune să caţăr neapărat pe partea dreaptă (cea cu Valea Morarului). Şi-am văzut atunci de ce. Urcuşul are o singură lungime, şi aud: hai!! Eh şi-acu e acu. De cocoţat este  uşor, sunt trepte până sus, însă prin partea draptă, pe unde mi-a spus Andrei să vin, ai un mare hău sub tine.

 

Tot Morarul la picioarele tale, ai crede că levitezi, că zbori, că te-ai transformat în şoim şi iată unde ai ajuns. Vârful este destul de friabil şi pe el este o cruce în memoria lui Niki Alexandrescu, pusă acolo de Clubul Român Tourin, prima oară la data de 18 august 1929 şi refăcută la data de 18 auguast 1983. Acum 81 de ani fără 3 zile .

Pe Acul ăsta nu prea îmi place, toti bolovanii se dislocă, nimic nu e stabil (nici măcar crucea), iar la coborârea spre locul de rapel se află un bolovan maaaaaaaare (pe care se traversează) care se cam mişcă. Adică se mişcă destul de tare. Ajungem la locul de rapel.

Andrei mă anunţă că acesta e cel kinki tare. Abia aştept. Coboară el apoi plec şi eu. Şi aflu şi de ce e chiar aşa de kinki. Coarda trage cumva în stânga, către Morar, în Râpa Crucii. Cobor însă pe unde vrea dumneai şi apoi traversez pe perete ca paianjenul. A fost chiar distractiv.

De aici, mai avem de urcat un singur ac, Acul de Sus. Parcă nu îmi vine să cred că mai am atât de puţin şi le termin (de data asta bineînţeles). Urcuşul este uşor, pe o brână cu iarbă (dar cam aeriană şi cu gol sub ea). Andrei pleacă primul, îl filez de jos şi în scurt timp plec şi eu.

Numai că nu suntem pe vârf. De aici mai avem de parcurs în sens opus câţiva metri pe o crestuliţă care mi-aduce aminte de emoţiile avute pe Acul Mare. Însă e mai scurtă, mai puţin fioroasă, iar eu sunt pe cale să îmi închei socotelile cu teama de expunere.
Aici facem un popas mai lung şi admirăm toate acele, falnice şi impunătoare, pe care le-am lăsat în spate. E ora 15.30. Bucegii sunt scăldaţi într-o lumină caldă iar noi suntem aici sus, parcă desaupra tuturor, cu inima pompând din nou fericire.

S-a înseninat total, norul negru a fugit şi noi ne topim pe căldură şi de sete. Aşa că discuţia cu: mergem la Omu? Ceai la Omu? se sfârşeşte cu: hai la vale că-i mai bine.

Şi începem o aventuroasă coborâre pe Şiştoaca Dracilor în zig zag. Din nou flori de colţ la tot pasul. Smocurile de iarbă nu se lasă rupte aşa că e destul de uşor. Andrei e mai mult în fund pentru că nu prea îl mai ţine un genunchi, eu folosesc tehnica celor 99 de fire (de iarbă bineînţeles). Care da, funcţionează de fiecare dată.

Timpul trece şi simţim deja căldura soarelui de după-amiază târzie. Găsim un adăpost de capre (săpat în stâncă – o grotă de fapt) şi ne gândim că ar fi simpatic să dormim pe-acolo, apoi tot mai agale la vale. Până ajungem la o mare săritoare unde nu găsim niciun piton (cică teoretic ar fi).

Aşa că ne întoarcem în Brâna de Mijloc şi după ceva bălăureală de pe un vâlcel pe altul, traversând brâne şi brâniţe în căutarea unei variante sigure de coborât, urmăm un fir bolovănos, bem apă dintr-o baltă şi destul de repede deja suntem jos.

Ce zi, iată, ce zi… Pe poteca Văii Cerbului rememorez fiecare pas făcut. Mergem acum teleghidaţi, sau mai degrabă ghidaţi de sunetul încă inexistent al apei care curge undeva mai jos. Şi când ajungem.. ohooo, 10 minute am băut încontinuu. Nu ne mai săturam. Ce dar minunat mai e şi apa asta.

Gata. S-a încheiat un alt mare vis. Sau s-a deschis. Pentru că odată ajunsă unde nu credeam că o să mă poată duce bocancii, odată cu implinirea unui vis atât de frumos, mi se deschide o întreagă ală perspectivă asupra lucrurilor şi viselor de realizat de-acum înainte.

Şi câtă fericire.