Altele de prin metrouri

Oricât de hilar ar părea, îmi petrec o bună parte din viaţă prin metrouri. Prima amintire pe care o am de la metrou este de când aveam puţini ani (vreo 4, 5) şi mi-am uitat o păpuşă pe un scaun dintr-o staţie nu-mai-ştiu care. Şi ne-am întors după ea şi ea nu mai era acolo. A doua amintire e de când se stingeau mereu luminile între staţii şi era atâââââââââât de întuneric încât o dată am crezut că am orbit. Mda, am multe amintiri de la metrou. Nu e a doua casă, dar de multe ori mi-e drag. O să-i dedic altă dată mai multe rânduri.
Asta e, într-un Bucureşti atât de aglomerat este singurul mijloc de transport pe care îl pot suporta. De cele mai multe ori.
Nu o să vorbesc despre aglomeraţia de pe scările rulante, despre îmbulzeala de dimineaţă, de seară sau de la orice oră. Ci de faptul că uneori (destul de des) sunt oarecum claustrofobă.
Şi în dimineaţa asta din cauza faptului că eu chiar am uneori o problemă cu spaţiile închise, era să fac o criză de .. nervi.
Aşadar, dragul meu metrou a stat în jur de 15 minute la Timpuri Noi. Nu e mare lucru, că nu era delooooooc aglomerat (doar că statul într-un picior atâta timp nu face bine la ten), nici nu trebuia să ajung la serviciu, nici nu purtam la telefon (da, eu sunt piţipoanca nesimţită care în ditamai aglomeraţia scoate telefonul pentru că ea trebuie să răspundă acuuuuuum!!!) una dintre cele mai plăcute NU discuţii din ultimele câteva luni.
După cele 15 minute metroul pleacă, încet încet, ca nu cumva să deranjeze pe cineva, ca nu cumva să te poţi dezlipi de vecinii de suferinţă cu care deja te-ai împrietenit. Suntem toţi unul acum. Şi dragul de el merge aşa ca melcul la deal şi se opreşte, în tunel. Şi stă şi stă şi stă şi mai stă în pic. Preţ de alte 15-20 de minute. Sublim, ce pot să spun. Niciun geam deschis (că deh metrourile astea noi nu au geamuri, ci aer condiţionat), niciun aer condiţionat pornit, în continuare într-un picior cu telefonul făcut una cu obrazul şi urechea. Şi simt cum nu mai pot să respir, simt cum simt în piept o gheară aşa, cum picioarele nu mai vor să mă ţină (dar nu cad pentru că deh, este prea aglomerat ) şi mă văd aşa cum o să încep să dau din coate şi cu o forţă inimaginabilă o să sparg un geam pe care o să ies ca spaidărmen şi o să fiu şi io fericită. Vizualizând asta cu ochii minţii, m-am dus în mai hapi pleis (de data asta era peronul de la Piaţa Unirii) şi am aşteptat.
Iar când într-un final pleacă şi ajung în staţie constat că iarăşi am în faţa mea un boşorog (pardon, persoană de vârsta a treia) care stă cu degetul lipit pe butonul care trebuie să deschidă uşa. Care uşă nu se deschide dacă stai cu degetul pe buton de 5 minute. Nu. Şi aştia mai stau şi prelinşi pe uşă, ca nu cumva să intervină cineva şi să le ia plăcerea de a apăsa butonul.
Eh, am coborât până la urmă.
Da, a fost un început de marţi absolut magnific. Sunt curioasă ce mai urmează pe ziua de azi. Nu sunt superstiţioasă. Dar chiar am avut 2 ceasuri rele. Ambele în metrou. Nu-l aştept şi pe al treilea dar presimt că mă pândeşte de undeva din ceaţă. Sau de pe peron.