Someone like you

Nu cred că am ascultat vreodată o piesă care să ajungă în asemenea fel la mine şi să se lipească în felul ăsta de suflet. Poate vocea, care este inegalabilă, poate stilul, poate versurile, poate doar Adele care are o putere extraordinară în a transmite energie şi căldură. E ca un gol în stomac, ca un câmp de flori, ca o mângâiere.

O piesă care nu-mi trezeşte regrete sau amintiri, nu mă regăsesc în versuri având în suflet vreun “el”, cel puţin nu acum, sper că niciodată.

Însă sentimentul de apăsare mă înfioară la fiecare ascultare. Apăsare şi neputinţă, pe care le-am simţit cândva. Încerc cumva să le localizez în timp şi spaţiu şi amintiri, dar cel mai probabil le-am ascuns după nişte tufe de flori, ca să nu mai ştiu de ele niciodată.

Ascultând piesa, nu mi se face dor de un “el” ci de o “ea”. Un aşa dor încât la fiecare ascultare simt un fior rece pe şira spinării şi inima pulsându-mi în cap.