”Lumea înălțimilor, o lume aspră și frumoasă, născută din zbuciumul planetei, mângâiată de nori și rudimentar cioplită de mâna sculptorilor cu putere nemăsurată: soarele, apa și vântul.” Ionel Coman
Așa și Făgărașul.
17-18 septembrie 2011
(click pe poze pentru a le vedea mari, sub formă de galerie)
Eu, Andrei, Cristina și Sebi.
Am făcut planul de luni. Că nu mai merge cu puturoșenia. Parcă stăm și așteptăm să ne lovească în cap itinerariul, dacă se poate vineri seara, ca să nu cumva să ne punem prea mult neuronii la muncă. Dăm jos milităria din pod, mătura din cămară și jap!! ne organizăm.
Și-o zic clar și răspicat. Dacă e vreme bună mergem în Făgăraș. Gaaata cu gargara și discuțiile, gata cu ”ăăă, da trebuie să plecăm de vineri” , ”ăăă, e departe” (și mi-e lene, hai s-o spunem pe-aia dreaptă). Ntz! Liniște! Făgăraș am zis, Făgăraș o să fie.
Și-am tot stat cu ochii pe prognoze. Și ale naibii prognoze anunță ploaie pentru ziua de sâmbătă (după-amiază), inclusiv la un ultim ochi aruncat pe ele, vineri seară înainte de plecare. Să fie sănătoase ploile astea cu tot cu specialiștii ăștia de le anunță.
Ora 19.00. Ne târâm cu viteza melcului stins pe autostradă spre Pitești. 80km/h. Am impresia că s-a mutat puhoiul de pe Valea Prahovei aici. Se merge infernal de prost. Mai prost decât prost. Extrem de prost. Cel mai prost. Mai prost de atât nu cred că se poate.
În Pitești un mic popas de shopping și ne continuăm drumul spre Bâlea. La Vidraru ne oprim să privim barajul. Sau mai bine spus bezna, că oricât de mult ne-am chiorî către hăurile nesfârșite nu reușim să distingem mare brânză.
Și ușor și cu veselie pornim mai departe. Mai avem doar 50 și ceva de kilometri. Dar urmează gropile. Sau mai bine spus craterele. Zici că s-au jucat unii cu grenade. După vreo juma de oră de expectorat injurături care au stat ascunse bine în vocabularul meu pentru astfel de momente, constatăm cu groază că mai avem vreo 40 și ceva de kilometri. Și hâr și mâr și ne mișcăm ca într-un cortegiu de râme și după altă jumătate de oră în care suntem atât de plictisiți încât numărăm minutele în care reușim să parcurgem un kilometru, drumul își revine la sentimente mai bune, semn că s-au plictisit ăia de s-au jucat cu grenade.
Ajungem la Bâlea pe la ora 12 noaptea, punem corturile unde apucăm și mai stăm un pic la un pahar de vorbă și-o gură de bere. Cea mai proastă bere, probabil stricată. Că aveam impresia că sugem dintr-o pungă de gunoi, nu alta. Pozez total nereușit luna și naniiii. În sfârșit.
Nu prea am reușit să dorm. Nu știu de ce, poate emoții, poate luna aproape plină care ne-a zâmbit deranjant o noapte întreagă. Când a sunat ceasul la 5.30 visam că alerg de nebună printr-un oraș către habar nu am ce și voiam să alerg mai tare și mă chinuiam și nu puteam și dădeam din mâini și picioare ca rața. Cred că din cauza frigului.
Dar nu ne-am trezit la 5. Ci pe la 8. Și-am plecat după ora 9 
Înfofoliți de parcă era gerul Bobotezii. Așa că până în Șaua Caprei cred că am făcut vreo 5 popasuri: scoate un polar, scoate o pereche de pantaloni, scoate căciula, scoate încă o pereche de pantaloni. Distractiv. Cristina a plecat pe ea cu vreo 15 straturi. Până la lac la Capra eram toți în tricou și gâfâiam de căldură cu limbile de-un cot, behăind după apă.
De aici ne-am despărțit de Sebi și Cristina, care trag o fugă azi până pe acoperișul României și anume Vârful Moldoveanu, unde vor și dormi (nu pe acoperiș, ci la cort, lângă refugiul Viștea) Noi, pentru că avem planuri de creste ascuțite și cum nu ne permitem să prindem ploaia de ora 15 pe traseu, nu mai stăm la discuții și îi dăm înainte.
Trecem pe lângă o groază de grupuri, care mai de care mai colorate. Agomerat Făgărașul week-end-ul ăsta. Și când te gândești că e un munte cât vezi cu ochii. Stai și te întrebi oare câte astfel de furnicuțe îi străbat azi potecile.
Și cââââtă imensitate. Dacă întinzi brațele nu poți să îi cuprinzi capetele. Deci nu poți lua Făgărașul în brațe nici măcar așa. Trebuie să te mulțumești cu câte puțin. Diferența e că aici puțin înseamnă foarte mult.
În sfârșit Fereastra Zmeilor. Tragem o poză cu dumneaei, scoatem echipamentul de cocoțobauri, schițele și hărțile și purcedem.
Noi ne-am ghidat după jurnalul lui Mike, jurnal care ne-a ajutat extrem de mult, mai ales descrierile de la final. Nu o să insist asupra detaliilor tehnice (acestea se găsesc în jurnalul menționat, preluate din cartea lui I.Fratu și adaptate). O să vin totuși cu câteva completări la finalul fiecărui pasaj.
Vârtopel – 1B
Urcăm panta inerbată din Fereastra Zmeilor și deodată ne trezim în vârf de munte, pe-o creastă expusă și cu sentimentul de libertate totală în buzunar. Suntem noi și cerul. Noi și Moldoveanul deja ascuns într-un mic nor, noi și Făgărașul la propiriu la picioarele noastre, iarăși noi și cerul, apoi noi și o goarnă care răsună ca pe stadion undeva în vale pe poteca turistică, noi și unii care urlă la noi de jos, piu piu, hău hău și iarăși noi și goarna cea cu dulcele-i grai.
Apoi sunt eu și creasta expusă. Impactul este puternic. Simt un ghem de gheață în stomac. N-am mai fost de ceva timp prin zone atât de expuse. Așa că încalec fără jenă muntele și îi spun lui Andrei: auzi măh, ce-ar fi să ne asigurăăăăm? Și flutur din gene și Andrei cedează. Nu mergem cap și secund, ne legăm în coardă și lăsăm desfășurat între noi vreo 20 de m. Mergem concomitent în timp ce coarda își face singură treaba, asigurându-se după țancuri.
Vârfurile uriașe din toate direcțiile ne înconjoară și parcă ne veghează. Câte povești s-or fi scris pe aici, câte emoții s-or fi scurs și risipit în hăurile astea parcă interminabile, câți ochi or fi căzut în contemplare pe drumul ăsta, câte suflete au crescut de bucurie când au văzut atâta frumusețe?
M-am obișnuit rapid cu expunerea și peisajul, așa că țopăim veseli pe muchia tot mai ascuțită și mai aeriană. Și parcă se termină prea repede. Deja suntem la zona de rapel din Turnul Arpășelului, unde preferăm să descățărăm pentru a mai câștiga timp. Dar începe o nouă nebunie.
O veritabilă lamă de cuțit. Falii ascuțite pe care nici măcar nu se poate merge. E la fel de îngust precum îmi imaginam când eram copil că ar trebui să arate vârful unui munte. Adică să fie nene vârf. Nu o chestie plată pe care încap o grămadă de oameni. Ne ținem de lespezile astea tăioase cu toți dinții și cu toate mâinile. E ceva nou pentru noi și ne bucurăm de fiecare pas.
Gata, bine te-am găsit Arpășel.
notă: Creasta nu necesită asigurare, însă necesită foarte multă atenție din cauza expunerii (mai ales cea de pe partea nordică). Noi am preferat să ne legăm între noi, cu vreo 20 de m de coardă desfășurată, aceasta asigurându-se singură după țancuri, pentru un pic mai multă siguranță. Am mers concomitent astfel.
Singura problemă de orientare pe Vârtopel ar putea să fie exact la final, la coborârea de pe Turnul Vârtopelului, unde se poate face și un rapel. În caz de ceață, e bine de ștuit că șaua în care trebuie să ajungem (și de unde începe creasta Arpășelului) este în puțin dreapta direcției de mers de până acum. Aici găsim și un piton de rapel (cu cordelină roșie) pe care noi nu l-am folosit pentru că am descățărat. Zona nu este grea, are praguri bunicele, dar necesită atenție sporită.
Arpășel – 3A
De ici colo se ridică sufocați de munți, câțiva cumulonimbuși. Nu mi-e teamă, că nu mai e timpul lor. Sau vreau să cred că nu mai e. Îi văd apoi risipindu-se în nori mai blânzi. Azi ne iubește Făgărașul, azi ne dă voie.
Cățărăm vârfuri, parcurgem creste late și ușoare, mai descățărăm un pic, mai facem o traversare și ajungem și la prima Ureche de Iepure, cea Estică. Una dintre ”fioroșeniile” celebre ale acestui traseu. Care nu e grea deloc, doar incomodă. Pentru că trebuie să urci la aderență. Dar e tare tare frumos. Și în sfârșit primul rapel.
Emoția bate la ușă, ca de fiecare dată când mă las în coardă. Am înfiletat caraba? Am pus bine reverso-ul? E ok lanțul ăsta? Verific de 3 ori și-aș mai verifica, dacă nu mi-ar striga Andrei să mă grăbesc, că a înghețat. Toate bune, plec la vale.
Urechea Vestică e chiar mai puțin fioroasă. Ne aude bucuria și nu ne pune probleme. Un nou rapel. Andrei coboară. Eu stau și respir Făgăraș.
De aici totul se transformă într-un vis. Numai muchii ascuțite iar expunerea este copleșitoare. O adevărată creastă, de la un cap la altul. O încântare pentru suflet. Noroc că nu știam ce urmează.
Ajungem pe Vârful Portița deja zgribuliți, gândindu-ne că nu mai e mult și suntem jos, doar 2 rapeluri. Ce nu știam noi e că vom face nu mai puțin de patru bucăți
Și-acum pe unde? Găsim lanțul pentru rapel și încercăm să ne dăm seama care e direcția. Că ar fi vreo 3 variante. Și dacă e să ne luăm după partea în care trage lanțul, ne-am coborî într-un hău fără fund. Și asta nu sună prea bine. Decizii decizii…
Stăm și tremurăm ca două vrăbii amărâte în bătaia crivățului. Andrei strâmbă din nas. Nu-i prea vine să se ducă unde o vedea cu ochii. Că nu vede. Citim descrierea. Cică spre Sud dăm rapel. Înarmarea cu voință. Și cu niște prusice în caz de coborât în neant. Pune și-o căciulă, că poate te prinde noaptea
Și pleacă. Am emoții. Andrei are moaca aia de om serios și matur care nu-mi place. Râzi ma! Nu râde, că nu prea îi vine. Și dispare sub creastă. Trec minute, cred. Și surle și trâmbițe, fanfare și majorete. A găsit lanțul de rapel. Nu prea a coborât el 20 de metri cât zice la carte, dar cică s-ar afla pe ”un prag sub o surplombă”. Deci e bineeeee!!! Haleluia!
Haleluia pe naiba, că habar nu aveam ce mă așteaptă. Din locul unde eram eu vedeam doar o creastă domoală. Să te ții așadar. Când ajung în regrupare, mai să-mi stea inima-n loc. Prag? Surplombă? Toate ca toate, dar nu mi-a spus nimeni ce-o să văd mai jos. Care 40 de m de rapel? Suntem doar la mama naibii într-un perete și am impresia că sub mine sunt așa… numai vreo 100 de metri.
Mă uit în jos și mă ia cu palpitații. Băi, mi-e frica! Băi, taci că nu e momentul, ia de trage coarda aia și cu grijă să n-o tai. Asta-i bună, încă o grijă acum. Stau ca naiba de prost și-mi tremură piciorul stâng. De frig, de frică, din cauza poziției? Doar el știe. Eu vreau jos Și ăsta e doar începutul. Amorțesc complet. Trag de nenorocirea aia de coardă până îmi ies ochii ca la melc melc codobelc. Măcar mi-e cald. Pregătim rapelul și aruncăm coarda.
Ajunge până jos?
Naiba știe, vede vreunu dintre noi unde e ”josul” ? Păi nu prea. Iar pleacă. Rămân singură în regruparea asta cu care încă nu m-am obișnuit.
– Am ajuns pe un prag sub o surplombă!!!
– Iar?? (ăsta o fi oare ăla din descriere?)
– Da, în niște pitoane ruginite. Hai la mine!
Super liniștitor, n-am ce zice Plec din regruparea căpcăun care continuă să se strâmbe la mine. Nu mă bucură prea tare ce e mai jos, însă mă bucur că plec odată de aici. Deodată sunt în aer. Eeeeei, asta da surplombă.
Pitoane ruginite? Adevărat ruginite. Noroc că-s trei. Mai sus apar doi băieți pe care i-am văzut mai devreme în urma noastră pe creastă. Ne cer indicații. Comunicăm fără să ne vedem unii pe alții.
Pregătim rapelul și aruncăm coarda. Ajunge până jos? Încă nu vedem ”josul”. E tot undeva naiba știe unde. Am impresia că face cineva mișto de noi și că o să stăm să dăm rapeluri aici undeva în zona forever. And ever. Până la adânci bătrâneți.
Și Andrei pleacă, de sus coboară unul dintre băieții din cealaltă echipă. Îl ghidez un pic.
– Mi s-a cam terminat coarda.(zice Andrei)
– Poftim?
– Am ratat o regrupare, e câțiva metri mai sus.
– Aaaa *(%#@ @(&:;: *#^% (*^$##*() bip bip bip
– Am un piton aici, mă asigur în el, cobori tu la regruparea ratată de mine, dai rapel de acolo mai jos și apoi cobor și eu.
– Ahhh *(%#@ @(&:;: *#^% (*^$##*() bip bip bip
Doar sublim.
– Dar să ai grijă să nu treci și tu de ea! Te ghidez eu!
Ochii mei fac ca girofarele.
Plec.
Văd și regruparea, tot cu lanț. Sub ea e un prag.
– Nuuuu, nu te duce pe prag, asigură de acolo că e cam aiurea
Dar te înțelegi cu mine? Lasă mă, că mă duc pe prag!
Fie.
Și ajung pe prag. Și încerc să mă asigur, dar nu ajung. Mai am nevoie de vreo 10 cm. Să cațăr nu pot, că e surplombat și mă scoate în afară. Și mai tre să țin și-o mână pe coardă că doar sunt în rapel. *(%#@ @(&:;: *#^% (*^$##*() bip bip bip
Mă screm pe-acolo vreo 10 minute, îmi lungesc ligamentele pâna la limita admisă de lege, iar scot ochii ca de melc, mă cocoț pe-un prag în dreapta, mă mai chinui până ajung să dau mâna cu frustrarea, fac un lanț din 2 carabe și cu chiote reușesc să mă asigur. Trag coarda de sus cu ajutorul băieților (că iarăși se agățase), o trec cu vârfurile degetelor prin inelul de rapel și gata!!! Haleluia bis tris.
Între timp Andrei a făcut front comun cu băieții de mai sus și a coborât pe coarda lor pe care deja o aruncaseră (una de 60 de m, care ajunge până jos și se și vede asta – Andrei vede asta, ei nu).
Bun, hai să ies și eu odată din perete. Dar ce să vezi? S-o lăsa așa cu una cu două? Noooo, în niciun caz.
Operațiunea dezasigură-te începe. Deja băgasem reverso-ul, așa că o mână trebuia să stea pe coardă în momentul în care scot caraba din lanț. Dar oare pot s-o scot? Și mă chinui și mă chinui și mai am un pic și ajung să mă întâlnesc încă o dată cu frustrarea și toți verii ei. Și evident câ mă întâlnesc. Au trompete și panglici colorate. Zici că e petrecere aici. Stau și rânjesc la mine din lanțul ăsta nenorocit.
Câte o frustrare gigant pentru fiecare centimentru care îmi lipsește. Cred că este prima dată când îmi doresc să mă fi făcut mama de doi metri. Doi metri jumate. Lungă slabă și zăludă botezând natura udă. Dovada ca mărimea contează aici stă.
Reușesc să scot juma de carabă, când ce să vezi? Intră clapeta într-o za de la lanț și acolo se înțepenește. Agrhhhh *(%#@ @(&:;: *#^% (*^$##*() bip bip bip. Și zornăi la ea și-o zgudui și aia nimic. Râde lucios la mine. Dacă nu erau băieții de mai sus să vină să mă salveze cred că o dădeam dracu de carabă, la câți peri albi mi-a scos și-o lăsam singură singurică în perete. Să crape de frică acolo, proasta!
Drept urmare, am spus niște cuvinte pe care nu credeam că le voi spune vreodată cuiva ”mulțumesc că m-ai dezasigurat!”
notă: Pietrele de pe Urechea Vestică (din zona unde apare un cablu) se mișcă foarte tare (și nu sunt mici deloc) așa că mare grijă.
Primul rapel de pe Vârful Portița se face exact în direcția în care trage lanțul, egalizându-i laturile.
Încă nu m-am dumirit cum s-ar putea face doar 2 rapeluri, revin cu detalii când mă dumiresc (sau va interveni Andrei cu o completare)
Ce-i drept se pot face fără probleme doar 3 – nu 4 cum am făcut noi: primul până la regruparea în pitoanele ruginite – cea cu surplombă, al doilea până la regruparea incomodă unde am rămas eu agățată – cu lanț și mai spre sud și un al treilea până jos (cu coardă de 50m)
În sfârșit jos. Înconjurați de ceață deasă. Nici măcar nu observasem. Coborâm impreună cu cei doi băieți spre poteca turistică și apoi agale spre Bâlea. În șaua Caprei ne oprim la admirat – e soare – și mâncat ciocolată primită de la o mică alpinistă, de numai 3 ani și jumătate.
E ora 18. Mă așteptam să fie mai târziu. Înfulecăm niște cartofi prăjiți la cabana Paltinu și cred că la ora 22 deja dormim.
Târziu în noapte, pe la ora 2, suntem treziți de sirenele unei ambulanțe. Cam înfiorător aici în munte. Înițial am crezut că o fi căzut vreunu cu mașina în râpă, însă am aflat ulterior că era vorba de un băiat care a căzut undeva în zona Călțun. Recuperare ușoară!
Și e iar dimineață
Sebi și Cristina nu mai vin înapoi la Bâlea, așa că va trebui să îi culegem noi de undeva din Viștișoara. Timp de vreun traseu astăzi nu mai este.
Bem o cafea pe acorduri populare, urcăm un pic până în șaua Doamnei și tot rapid plecăm spre Cârțișoara via Viștișoara, de unde îi îmbarcăm pe cei doi drumeți ai noștri și cu care plecăm spre casă.
Concluzii?
Făgărașul tot mare e, mai mare decât era data trecută, dar parcă de data asta un pic mai blând.
Vârtopel-Arpășel este un traseu care merită făcut. Pentru noi a avut de toate. De la bucurie, la emoție, până la o aventură pe care nu o vom uita prea repede.
Pe curând!
30 comentarii
poate nu ar strica sa folositi niste machard-uri la rapel, sau un shunt, pentru a evita situatiile ” am nevoie de doua maini, dar una trebuie sa o tin pe coarda de franta” si chiar pentru a putea urca inapoi cand se trece de o regrupare.
Felicitari si toate cele bune!
Dap, ar trebui
Si credeam ca il stiu, ca doar l-am repetat de n ori. Dar se pare ca nu suficient.
Andrei avea posibilitatea sa urce inapoi in regrupare, dar a tinut el mortis sa vada cum ma descurc intr-o situatie neprevazuta (in zona unde era el erau praguri si avea la el inclusiv prusice)
Toate cele bune si tie!
Cata aventura! Si pe un traseu friabil si in premiera! Te-ai descurcat insa foarte bine si cred ca ai mai invatat niste treburi noi pe care oricum nu le poti exersa ca pe noduri ca nimic nu se compara cu tensiunea de la fata locului si dupa caz, cu lanturile
M-a prins povestea ta. Nu e prima data
Multumesc
..am urmarit traseul parcurs de voi cu mare interes dar si cu oarecare invidie
https://picasaweb.google.com/108338196465919810963/FurniciSauOameniPeCreastaArpaselului#
..stiam eu ca o sa fie cineva “cunoscut” (din blogul tau am mai citit cateva articole inainte..sunt superbe) iar pe Mihai ( din echipa 2 ) stiu din Traversare Meridionalilor :http://mihaicernat.wordpress.com/2011/09/07/traversarea-meridionalilor/
Poate data viitoare “ne intalnim” un pic mai aproape.
Nu Mihai a fost in echipa doi, ci alti baieti. Pe Mihai nu l-am vazut pe traseu in ziua de sambata, o fi fost ori inaintea noastra cu mult (desi ma indoiesc, ca s-ar fi vazut), ori in urma noastra si a echipei celor 2.
Multumim pentru poze
Buna,
un acces mai rapid catre creasta vartopel – mai sus un pic de cabana Capra(pana in cascada) se urca pe triunghi galben pana in fereastra zmeilor ( cu trecere pe la cele doua refugii, asta daca vrei).Pe 4 sept am facut si noi creasta. La final, cand ziceam gata(eu, ca Luti a fost fermecat), surpriza- rapelurile de pe Vf. Portitei, mie mi-au pus capac. Eu sunt mai fricoasa(noroc cu sotul meu care este un curajos si un descurcaret) si sunt si mica de inaltime. Daca vrei, ,,arunca un ochi” aici:https://picasaweb.google.com/117588753999819906963/FagarasCreastaVirtopelArpasel#
va doresc zile insorite si carari frumoase!
Salutare, da, stiam de intrarea aceea, dar noi am dormit la Balea, asa ne fusese planul
Si eu sunt mica de inaltime si-am crezut ca fac ceva pe sistem nervos la rapelurile alea si mai ales la cel unde nu ajungeam sa ma asigur
(exact unde ai tu poza 57 
)
Cred ca te-am vazut ieri dimineata prin Busteni … ti-am descoperit blogul acum cateva luni si m-ai inspirat sa revin pe munte dupa vreo 4 ani de pauza.
Keep posting !
Ooo, ce frumos. Ma bucur ca te-am insiprat sa revii pe munte, tine-o tot asa
felicitari pentru tura. fotografii de calitate si text f. expresiv
carari insorite si trasee fara evenimente!
Multumim
Frumoasa relatare a unor peripetii de neuitat
..si totusi acolo se pot face doar 2 rapeluri, e adevarat cu 2 corzi 
zile senine
Aaaaah, deci asta e secretul?
2 corzi?
….atunci la mine care am 1.92 inseamna ca se poate face ditr-un rapel
Nu ai aflat identitatea celor 2 baietii care au fost dupa voi ?
Pai sunt doi baieti din Bucuresti, cu care ne-am ajutat la rapeluri
Nu era vorba de Mihai Cernat, el o fi fost ori in urma ori inaintea noastra cu mult 
Mihai a fost Duminica..vroiam sa aflu daca baietii nu erau cumva dintre prietenii “virtuali” de pe Carpati, Alpinet sau Picasa
.Poate intra pe site si isi dezvaluie identitatea..nu pentru altceva, dar e de apreciat ca au dat o mana de ajutor..
Cu stima,
Szabi
Eu nu ii stiu de pe vreun site, le voi trimite si lor linkul cu pozele, ca am cam uitat sa fac asta
Acum, fara resentimente, sa stii ca ai ceva “probleme” cu amarajele. Dar nu e un capat de tara – trebuie doar sa te antrenezi si sa nu te mai precipiti. In afara de shunt sau blocator, puteai sa pui un prusik (clasic sau french, ca e mai simplu). Sau… briceag (in alpinism / nu la escalada) e un must have. Taiai szelbst ul si problema era rezolvata. Ori… bagai un anou (un daisy chain e si mai bine sa il ai la tine) si detensionai caraba. ETC… nu e vorba decat de practica mai multa in rezolvarea problemelor si de ceea ce ti-am mai spus mai sus (si in alte posturi) – uita de frica / nu te precipita si rezolva totul cu calm. Daca nu inveti sa-ti tii firea, traseul te poate pedepsi
. No pain, no gain!
Oricum , felicitari pentru tura!
Aaaa, lipsuri avem si probabil ca sunt multe, inca suntem la faza de invatat si acumulat cunostinte si orice sfat este binevenit.
Puteam sa pun un prusik, Andrei asa a coborat. Eu de ce nu am facut-o? Simplu (si prost de altfel), am uitat cordelina la masina (numai eu stiu ce priviri am primit din cauza asta) si nu am mai avut din ce sa fac, asa ca ce-am avut a luat Andrei. Cat despre briceag, aveam si chiar faceam misto ca o sa tai zelbul ca in Vertical Limit
Cu detensionat caraba… pus alt anou… eh, teama de a sta atarnata m-a cam dominat, ma simteam cumva mai bine stand pe pragul ala. Toata tarasenia nu ar fi existat daca ma opream cand mi-a spus Andrei, in dreptul regruparii. Dar nuuuu, eu am vrut pe prag, unde aveam falsul sentiment de siguranta in plus.
Oricum, cand am ajuns acasa m-am apucat de repetat nodurile
Iar cu frica, ce sa zic? Am mult de munca.
Ruxi,
Diferenta dintre rack ul de tura alpina si cel de escalada este mare… deci trebuia sa ai un back up, respectiv o bucata de cordelina / un shunt / un blocator cu care sa poti rezolva o astfel de situatie, dar ramane pe data viitoare. Statiile de rapel / amarajele sunt plasate (in mod normal) urmand cateva criterii:
1. La o distanta astfel incat capetele corzii din rapelul anterior sa ajunga in dreptul amarajului;
2. Sa asigure o pozitie de stationare relativ comoda, pe cat posibil;
3. Sa confere siguranta pentru regrupare si noul rapel.
Asa ca e bine sa te opresti in dreptul amarajului si sa regrupezi acolo. Daca vei considera ca o pozitie ma joasa iti e favorabila, inca in rapel fiind, consolideaza punctele (daca este cazul) si plaseaza o bucla / anou astfel incat in pozitia de mai jos sa poti sa te asiguri si sa instalezi noul rapel.
Daca iti puneai o noua auto-asigurare, puteai sa tai linistita zelbst ul intepenit, fara consecintele din Vertical Limit (un film de kko de altfel, dpdv tehnic). Si daca tot suntel la capitolul Vertical Limit o sa-mi permit o gluma – puteai sa ai la tine, pentru a fi in spiritul filmului nitroglicerina. Nu, nu substanta exploziva ci pastilele de inima
)
Aaa, inca ceva, cel ce pleaca primul in rapel are la el grosul rack ului, astfel incat sa fie capabil sa amenajeze / consolideze o regrupare sau sa urce la loc!!! Nu se lasa la secund materialele esentiale inaintarii decat daca exista posibilitatea sa ti le trimita pe coarda sau pe o cordelina.
Utile sfaturile, mai ales cel cu nitroglicerina
(glumesc). Voi tine cont de ele, multumesc 
Bravo ! O tura cu aventuri !
Eu si cu Andreea am parcurs traseul duminica 18 sept (asa cu a remarcat si Szabi), dar in sensul vest-est. Este mai dificil, acolo unde voi rapelati, noi am catarat…
jurnalul il gasiti la adresa http://mihaicernat.wordpress.com/2011/09/28/creasta-vartopel-arpasel-vest_est/
Pt cine-i curios
Pe voi v-am vazut sambata cand erati in creasta, in timp ce noi urcam in zona.
Referitor la rapelul din Portita Arpaselului, cum mie imi plac lucrurile clare, fac precizarea ca in cazul cand se dispune de 2 corzi (semicorzi) de lungime normala (50m) se poate face un singur rapel pana jos in strunga. Corectez astfel pe un antevorbitor de pe aceasta lista de comentarii.
Iar in cazul in care se dispune de o singura coarda de lungime normala se fac 2 rapeluri, cu o regrupare intermediara ceva mai jos de surplomba.
Doresc astfel ca precizarile mele sa fie de folos!
Ture frumoase!
Multumim pentru precizari Mihai. Foarte faina si tura voastra, abia astept sa parcurgem si noi traseul in sens invers
Felicitari.
Citit jurnalul si povestea (plina de umor, caracteristic tie), si in final ma pregateam sa scriu cum e cu rapelul dintr-o bucata (cu 2 corzi) sau din doua (cu o singura coarda) dar Mihai a scris el, asa ca… nu-mi mai ramane decat sa mai accentuez inca odata FELICITARI(le).
Ture faine oriunde!
Multumim la fel
Cat despre celebrele rapeluri, am aflat atatea despre ele DUPA tura respectiva, incat cred ca le fac si cu ochii inchisi 
Ceau, se poate “face” vartopelul si eventual in continuarea lui muchia albota dar fara echipement de alpinist? din cate am citit in cartea lui I. Fratu ambele sunt ca si nivel de dificultate 1b si nu ar trebui sa implice prea mari probleme tehnice presupun ca e mai mult o problema psihologica de a-ti invinge propria teama.
Nu se poate face deoarece ai de facut rapeluri.