Pe-un Retezat de 1 decembrie

” Un munte nu poate fi învins. El a fost și rămâne la fel chiar și după ce “victorioșii” au coborât și l-au părăsit. Oamenii nu au învins Muntele; ei au învins cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălțimea munților.” Reinhold Messner

Și-au fost 5. Cinci zile poate prea scurte, poate prea repede trecute, trăite într-un retezat. Masivul Retezat. Clipe din timp care se opresc. Haosul rămâne jos, aici își fac culcuș liniștea și calmul plin. Soarele, luna, stelele și potecile, vârfurile și văile își strecoară nemișcarea și mișcarea într-un loc știut care le iubește.

Plecăm vineri. Ba nu, plecăm joi. Aoleo, joi? Bun, deci trebuie să imi iau liber dacă altfel nu se poate. Stai că unii pleacă vineri. Băi oameni buni? Joi sau vineri?
Joi seară. Eu, Anca, Oana, Daniel, Alex și Cătă îmbarcați în acceleratul de Petroșani. Târzior. Cu o Anca cât pe ce să nu ajungă la timp. Din fericire ajunge cu un taxi care i-a luat de la Victoriei până la gară 10 lei. Ahhhh, taximetriștii ăștia. Dar asta e altă poveste.

Ziua 1 – pe 27 noiembrie – Suntem primiți cu soare și multă liniște.

Tolăniți pe banchetele nu foarte incomode, dormim ca buștenii până la destinație, eu visez urși (…, și curând luăm în piept aerul rece și tăios al dimineții, apoi aerul îmbâcsit și puturos al sălii de așteptare.
Urmează o oră și jumătate de una-alta până la următorul tren, inclusiv pândit mașina de pâine care vine – nu vine – vine – nu vine nici de-a naibii.
Și hai spre Ohaba de sub Piatră. Alt tren, mai murdar, îmbogățit și cu zeama de la murăturile mele care s-a scurs în rucsac, pe rucsac, pe banchete, pe jos. Minunat . Și iar somn.
Ohaba asta (care apropo înseamna – conform DEX: moșie (ereditară) inalienabilă, scutită de impozite și de prestații.) este un sat la ora asta pustiu, cu o gară nu și mulți boscheți. De aici ne ia nenea cu microbuzul către Cârnic. Și iarăși somn că deh, altceva ce-am de făcut?
Rucsacii sunt grei, cât pentru 5 zile, mă plâng un pic de control și apoi la drum, pe Valea Pietrele, spre prima destinație cu popas, cabana Gențiana.
Uff și ce pădure, plină de mușchi verde crud, un covoraș care nu pare să prevestească nicio iarnă viitoare, pare că e aici de când lumea și nu a fost niciodată altfel. Urcăm în liniște, prin pădurea asta de poveste spre căbănuța de poveste. Unde ceaiul se servește la căni de metal, la numai 1 leu, unde cățelul latră de nebun la noi, unde mâncăm și ne tolănim la soarele de aproape decembrie. Soare cald cu vânt rece, printre lătrături și chicoteli, cu harta în mână pe băncuțe.
Dar hai la deal, prin jnepeni, cascade, culmi care se arată înzăpezite undeva departe. Oho, acolo trebuie să ajungem. Și uite lacul Pietrele, uite orașele jos în vale, cu drumuri și case. Noi mai avem. Urcăm și iar urcăm acum abrupt spre Curmătura Bucurei (2206 m). E umbră, probabil frig.
Ieșiți la lumină mă izbește apusul, mă înfioară imensa căldare în care șade cuminte cel mai mare (ca suprafață) lac glaciar din România – lacul Bucura, zâmbesc când zăresc o capră neagră cocoțată mai jos pe-un colț de stâncă. Dăm ultimile telefoane (ăsta e unul dintre puținele locuri cu semnal) și coborâm agale spre refugiul de la marginea lacului. Apune soarele, Peleaga se oglindește în apa oarecum limpede. Vârfurile iau foc apoi se sting în noapte, odată cu apariția lunii.
Facem culcușurile în refugiu. Astăzi suntem 7, noi și încă un tip cam ciudățel care la un moment dat se ceartă cu noi că el nu merge singur pe Mont Blanc. De parcă îl obliga cineva
Și somn, odată cu găinile.

Ziua 2 – pe 28 noiembrie – Îndrăznim să atingem vârful Retezat

Cu greu mă desprind din sacul cald și-mi fac curaj să scot nasul afară din refugiu. Dar ce se întâmplă în munții ăștia poate fi pentru un moment dureros de frumos. O ceață lăptoasă acoperă vârfurile, în timp ce baza muntelui pare că este un foc uriaș ce arde și răscolește pământul. Răsare soarele iar lacul (cu care ne vom trezi încă trei dimineți) nu mișcă. O încremenire care nu durează mult, însă destul cât să respiri ușurat odată cu lumina care invadează căldarea.
Ceai? Muuuult ceai și hai la drum.
Astăzi suntem voioși și odihniți, așa că am stabilit un traseu spre vârful care dă numele acestui uriaș, vârful Retezat.
Urcăm așadar pe bandă galbenă către Tăul Porții, călcând chiciura de dimineață, apoi luăm în piept abruptul spre Poarta Bucurei. Holbez ochii la Judele și mi se pare imposibil de cățărat (habar nu aveam ce mă așteaptă ziua următoare).

Vântul poartă norii de colo-colo așa că ba suntem învăluiți în ceață, ba coboară sub noi, suficient cât să mă sperii de 2 căței țăcăniți care veneau dând din coadă de pe traseu. Ca apoi să rămânem stupefiați de acțiunile lor nu tocmai ortodoxe. Și anume dau năvală în rezervație (apropo, acest traseu merge pe muchie fix pe deasupra Rezervației Științifice Gemenele – Tăul Negru) și iau la alergat un grup de capre negre lătrând nevoie mare. Ce ciudați..

Noi urcăm voinicește spre vf. Bucura (2433m). Mă minunez tot mai mult de imensitatea și pustietatea acestui munte. Creste peste creste parcă pictate de o mână uriașă. Vârfuri și vârfulețe, tăuri și lacul Bucura mereu în raza noastră vizulă. Coborâm cu grijă în Șaua de iarnă apoi în Șaua Retezat de unde urmează urcușul final către vârf. Pai și cerul ăsta e la fel de pictat. Plec înainte și țopăi pe pietrele uriașului. 2482 m și o mare de munți la poalele ochilor mei.

Cam frig aici în așteptarea celorlalți așa că repede la vale, mă adăpostesc după un bolovan cu Alex și mâncăm ceva. Din păcate (sau din fericire) urcăm iarăși vârful Bucura de unde coborâm lin spre Bucura II (2372 m ). Vârful ăsta e o ciudățenie. Zici că a turnat cineva de sus pe el lespezi la întâmplare. E o grămadă organizată de bolovăniș imens.

Către șaua Bucurei îl vedem pe Cătă cățărând peretele. Un punct roșu (casca). Îi facem cu mâna, evident că nu ne vede. În șa, aglomerație. Recunosc prieteni, cobor cu ei la refugiu. Au apărut și niște corturi. Suntem întâmpinați cu : ce faceți băieți, sunteți din partea locului? Raspundem frumos însă ne dăm seama rapid cu cine avem de-a face. Aceleași întrebări pentru toți cei care au venit după noi, cu grohăituri sub formă de râs la final.

Apare și restul găștii: Ana, Ice și Lucian. Alții doi din păcate ”s-au pierdut pe drum” și s-au întors.
Ceai, supă și toate cele. Începe ninsoarea viscolită și apoi apar grijile pentru Cătă care deși este târziu nu mai apare. Afară e ceață și vânt. Vedem un punct alb de lumină în tot vâjul ăla și ieșim ca niște soldați să-i clipocim cu frontalele, să vadă drumul. Ajuns la refugiu ne spune că a vazut luminile noastre foarte târziu, când deja era lângă lac. Doi de-ai noștri pun cortul. Au sac de testat. Noi restul stăm la căldura asta relativă.

În seara asta suntem 14. Noi, 4 baieți și încă un grup de 3 (cunoscuți de-ai mei).
Somn. Tot împreună cu găinile. Ca țin de cald.

Ziua 3 – pe 29 noiembrie – Tremur de emoție, astăzi se lasă cocoțat Judele

Alt răsărit de foc pe-un cer ca sticla. Lacul tot nemișcat, zăpadă proaspătă și rece. Ceaiul de rigoare și la drum.
Nu după mult timp mă dor ochii. La naiba că tre să colecționez și niște ochelari (deși la mine-n buzunar nu stă bine piesa asta de echipament, se pierde într-un mod inexplicabil )

Azi suntem cam nemarcați deși întâlnim din când în când bulina roșie. Lia, Ana, Viorica și Florica ne zâmbesc parțial înghețate. Niște tăuri adică.

Și începe nebunia. Mergem ca pe vârf de ață pe o brână la mare altitudine, având în dreapta culmea în care înfigem pioletul și în stânga gaura de piatră care poate să înghită tot. Hornul către șaua Judele este plin de zăpadă și abrupt. Urc ținând o mână pe coarda băieților, mai mult așa.. pentru psihic, și ieșim la lumină cu o viteză supersonică.

Dar asta nu e tot, abia acum începe minunăția adevărată. Urcuș către somptuosul vârf Judele (2398 m), într-o cățărare ba pe stâncă cu zăpadă, ba pe porțiuni înghețate bocnă (au fost momente când eram aproape convinsă că daca mă descalț îmi cad degetele de la picioare ca niște bucăți de cartofi dați prin răzătoare), traversând vâlcele și urcând aproape vertical printre asigurările puse de noi dar și de alți doi băieți întâlniți pe traseu.

Ajunsă pe vârf, respir ușurată și privesc cu fior creasta asemănătoare cu Piatra Craiului, dar mult mai dură.
Am ochii mici de la soare și inima cât un purice. Atât de mică să fiu? Iarăși?
La vale acum alternând pe balustradele puse de băieți și zăpada rece care îmi amorțește complet o mână. De aici culmea stâncoasă și abruptă a Slăveiului, printre bolovani și capre negre care șuieră.

Coborârea spre casa noastră este mai rea decât ne închipuiam. Arunc o ultimă privire crestelor, salut munții din toate zările și ușor în jos pe culmea înzăpezită. Dar nu asta e problema. Ci marea de bolovaniș înșelător care ne așteaptă mai jos. Cu grație și atenție reușesc să cad numai o singură dată în delicatul cot al meu, exact atunci când voiam să mă opresc și să poposec pe-o stâncă ascuțită. Mint. Am mai căzut o dată în rostogolire controlată în apropierea jnepenișului. În apărarea mea, aici nu se găseau nici stânci nici hăuri.

Bucura ne întâmpină odată cu lăsarea serii. Și aici, alte grupuri cunoscute.
Heheeee, și iarăși binemeritatul ceai, supe și alte cele, un joc de whist și căldură mare mon cher. Că estem mulți și încinși de-o zi plină de peripeții.
23 de oameni în refugiu, cu tipu de la etajul inferior care-mi sforăie fix la ureche printre stinghiile de lemn cam rare. Dubios zgomot.

Ziua 4 – pe 30 noiembrie – Ne dă voie să admirăm Peleaga. Suntem cuminți, acceptăm și vântul.

O și ce dimineață aglomerată. Scăldată în soare și ceai. Prieteni vechi, prieteni noi. Frumos aici la căsuța noastră. O parte fac cale întoarsă către Gențiana (sau Pietrele, cu promisiunea că poate apar și eu pe seară la cântare), alții atacă Retezatul, noi restul luăm în piept Peleaga.

Prin căldarea din spatele refugiului ne răsfirăm ca furnicile. Dăm haina jos fără să avem habar de vântul năprasnic care ne așteaptă mai sus. Plec înainte, cu tot cu gânduri și amintiri și ajung pe Peleaga (2509 m) cât să pot face poze fără aglomerație. În mai abia dacă se mai vedea indicatorul din cauza zăpezii. Acum rezistă eroic vântului.

Vine și aglomerația. Îi fac și ei poze că-i frumoasă, colorată și foarte vorbăreață. Ne răsfirăm iarăși pe coborârea spre șaua Pelegii (unde am dormit cu Marius și Cătă în mai). Iarăși analizez locul cu amintiri frumoase și rapid pe Păpușa. Deja mă doare capul de la vâjâiala asta continuă, iar pe Păpușa Mare (2508 m) stau cât pentru 3 poze proaste și cobor rapid în șaua unde stătuse eroic al meu cort. Și rememorez și înmagazinez alte vise. Apoi fac poze, apoi încep să mă plictisesc. Că bate vântul și iar nu-mi mai aud vocile.

Mai avem o dată de urcat Peleaga pe drumul de întoarcere (pe-un vânt care m-a pus jos și m-a făcut să urc destul de mult în patru labe cu pioletul proptit ca un super alpinist care nu sunt). Coborâm de-aici pe sub Colții Pelegii. E cald și bine și Bucura ne zâmbește de jos. Zăpada e moale și în proces de apire (da, apire).

O nouă șa și poc! iaca am ajuns înapoi acasă. Și ce cald e și plăcut. Nu adie pic de vânt așa că de data asta îmi gătesc afară niște paste delicioase. Sunt un adevărat bucătar, mai ales aici în inima muntelui . Înșir apoi șosetele, bocancii și suprapantalonii pe toți bolovanii și umblu de colo-colo în ciupicii moș crăciun până se lasă frigul.
Se strânge lumea și mai tragem un Rentz. În noaptea asta nu știu câți am dormit în refugiu, în orice caz tot în jur de 20, că au mai tras aici și alții de pe la corturi, că nu mai aveau chef să testeze saci. Am mâncat fasole cu ceapă și ce-a ieșit din asta nu se poate reproduce aici, ca suntem blog serios cu povești serioase.

Așa că somn. Tot odată cu găinile pufoase. Că eu cel puțin numa aici reușesc să mă odihnesc și să dorm în voie. În București nu prea. Că am servicu, net, beri de băut, prieteni de stresat etc etc.

Ziua 5 -pe 1 decembrie – Lăsăm casa acasă. Ne întoarcem în junglă. Pe curând!

O zi a românilor, cu români ”rătăciți” prin Retezat. Vreme mohorâtă cu vânt amețitor. Facem curat în refugiu cât se poate, și pentru că nu prea ne putem desfășura activitatea preferată (mâncatul) – pentru că nu mai avem cu ce, coborâm cât putem de repede. Repede și ca să scăpăm odată de zgomotul infernal și de jnepenii care parcă vorbesc și vor să te inghită în dansul lor nebunesc făcut împreună cu vântul.
La Gențiana mai sorbim un ceai și nu ne gândim decât la magazinul din gară de unde ne vom lua miii și miiiii de bunătăți delicioase…. (ha!)
Suntem cam 40 de oameni. Noi și gașca de la Pietrele, Pași Mărunți și mulți alții. Și dăm iama în săraca alimentară și golim rafturile de pufuleți, chipsuri, cornuri, mandarine, cola și bere. Că e mare foamea.
Acceleratul ne duce greeeeu, dar greu, acasă, mai niște cântece la chitară, mai niște discuții filosofice. Apoi fițe că are trenul întârziere 15 minute.

Gata.
Începe calvarul.
Puhoiul de oameni pune piciorul pe peron. Zgomotul făcut de vântul de pe munte este muzică pe lângă zgomotul făcut de trolerele tantiilor.
Sunt acasă. Oare sunt acasă?
Gândurile, inima și-un pic din suflet sunt încă pe creste, în Retezat. În uriașul frate cu Parângul, cu vânturi veșnice și tăuri singuratice, capre negre șuierătoare și căței zăpăciți, cu vulpițe și marmote și chiciură pe poteci.
M-a calmat uriașul. Ne-om revedea pașii mici și sfioși în Retezat, cât de curând. În Retezat, Măria Sa, pe malul Bucurei.

PS: mă duc să mai mănânc ceva. mama îi banuiește pe cei din grup că mi-au dat interzis la mâncare, ca prea bag în mine non stop. shhh, nu spuneți nimic!