Valea Adâncă şi Brâul Mare al Morarului

Pe Morar în nopţi cu lună plină
Sau pe brânele Bucşoiului
Vin în zori scăldate în lumină
Zânele din Valea Cerbului
Au pe cap cununi de campanulă
Şi în plete flori de colţ de-argint
Capre negre-n vârf de creastă sură
Străjuiesc în noapte locul sfânt

24 septembrie 2011

E ca un făcut. De fiecare dată când pornim pe cărări sau stânci în Bucegi, inevitabil începem şi lălăim acest cântec. Într-o delăsare şi-o agonie soră cu leşinul, de parcă abia am ieşit dintr-o bodegă roasă de timp, cu ochii lungiţi de somn şi creierii fripţi în ritm de “merg pe gard, mă ţin de drum”.

Numai că nu merge nimeni pe gard, ci pe potecă. La faza cu ţinutul de drum mă abţin, căci asta se cam întâmplă.

La multi ani Cristinaaaa!!!

Am plecat de dimineaţă, cu întârzieri mai mici ca de obicei. Am realizat că atunci când mergem cu mai multă lume ne mobilizăm mai uşor. Că deh, ai promis, ai vorbit şi omu depinde cumva de tine şi te-aşteaptă.

Când mergem singuri, cum şi eu şi Andrei suntem nişte persoane extrem de responsabile şi de matinale, tragem unul de altul de parcă a venit sfârşitul lumii şi tot degeaba, somnul dă din picior ca un copil răsfăţat care vrea să fie lăsat în pace. Aşa că aproape de fiecare dată plecăm mult mai târziu decât ne-am propus.

Eh, de data asta noroc cu Sebi şi cu Cristina. Şi cum mai e şi ziua Cristinei, lăsăm cucoana lene acasă şi ne pornim la drum.

Am ales un traseu mai lejer de data asta, aşa ca pentru toată lumea: Buşteni – Valea Adâncă – Brâul Mare al Morarului – Buşteni.

Şi cum eu am un ghimpe mai vechi cu această vale (chiar trebuie să povestesc păţania aia urâtă, într-un post următor), abia aştept să dau ochii cu ea, chiar de nu mergem până sus.

Aşadar “când Buceeeeeegiiiii, dau zvon de piatră şi izvoaaaaaare, oriunde-ai fiiiiiii răspunde la a lor chemaaaaare”. Fals şi tare, ca întotdeauna, pornim cam târziu pe poteca de vânătoare ce trece pe la refugiul Colţii Morarului.

Deşi e cel mai scurt drum, mereu am impresia că îmi  sare inima din piept pe-aici şi-o ia la fuga la vale, urlând că ea nu mai vreeeea şi nu mai poate şi îşi baga ventriculele-n ea de potecă.

Anul trecut erau pe aici milioane şi mii de miliarde de ciuperci. Am stat şi am pozat la ele până m-am plictisit şi-am realizat că nu mi-ar ajunge 3 zile să pozez atâtea câte vreau. Acum, ciupercuţe zero. Mă uit după ele şi aştept să apară dintre frunzele uscate, când realizez că pădurea e încă verde, ploi nu sunt şi nu prea au fost. Se pare că s-au cam decalat un pic anotimpurile.

Cumva mă bucură asta. Toată “vara” am stat cu ochii pe prognoze şi mâţâiam în faţa monitorului când realizam că : plouă, e furtună, e cod galben, iar plouă, e naşpa în weekend la munte, ploi abundente, anunţă ăştia descărcări elctrice, de ajunsesem să nu mă mai uit pe nicio prognoză din cauza nervilor şi frustrărilor provocate.

Şi mai ales când am realizat că: de luni până vineri soare – sâmbătă şi duminică ploaie, parcă ne râdea careva în nas. Apoi, pe perioada concediului, a fost singura săptămână din toată vara în care a plouat la munte zilnic. Dacă nici ăsta nu se numeşte “noroc”, eu nu ştiu cum să-i mai zic.

Dar hai că m-am luat cu povestitul aiurea.

De pădure, vorba aia, numai de bine. E ca în compunerile din şcoala generală. Lipsesc doar frunzele ruginii. Nu cu desăvârşire, dar mai durează până se vor transforma în covor.

Curând, sau nu, că am mers agale, ca pensionarii la plimbare în Cişmigiu, am ajuns la bolovanul cu pricina din poiana cu Morarul, unde luăm masa.

Şi stăm şi ne îndopăm şi ne întristăm că-i ceaţă şi nu vom vedea mare lucru pe brâu. Eh, poate se ridică ea. Apare un grup de vreo 5 persoane care se pare că au acelaşi plan ca şi noi. Eeeei, să vezi distracţie, ce-o să ne mai aşteptăm unii pe alţii pe vale.

Noroc că ritmul este asemănător. Adică un pic de la melci, un pic de la pensionari, un pic de la ăştia cu joburi de la 9 la 6 seara şi iată că ne mişcăm cu toţii cu o viteză cel puţin “ameţitoare”. Norocul e că n-avem niciun tren de prins, aşa că ne bucurăm de o tură în care nu trebuie să ţinem cont de viteza de deplasare şi putem să lenevim pe fiecare colţ de stâncă mai interesant.

Şi începe urcuşul. Valea se deschide un pic mai sus ca o poartă uriaşă. Ha! Să vedem ce-i de capul tău. Noi urcăm cu limbile de-un cot panta ce duce în buza văii. E ba cald ba frig, nici nu ştii dacă să stai la tricou sau la polar.

Săritoarea cu fereastră eu am ocolit-o. Când am văzut ce echilibristică a făcut Andrei pe-acolo şi cât de friabil e totul, am preferat să mă duc pe dreapta (stânga cum urci) şi să-mi scutesc ligamentele şi lenea de un efort în plus. Au încercat şi Sebi şi Cristina, dar s-au lăsat şi ei păgubaşi când au dat peste ei nişte bolovani nu prea mici.

Şi ajungem la ceea ce se numeste săritoarea cu … horn? La prima vedere ai spune: hai băăăă, că-i floare la ureche. Apoi intră Andrei pe horn şi-l văd oprit şi cam crispat undeva mai sus.

De unde suntem noi pare banal, trepte trepte numai bune de urcat pe ele. Problema la faţa locului stă uşor diferit. Trebuie urcat ca păianjenul, cu piciorele pe pereţii laterali, nicidecum pe pragurile din horn (că-i friabil tare) iar la ieşire surpriză! N-ai de ce să te ţii, tot pietrişul o ia la vale, totu-i rotunjit ca-n palmă şi singura posibilitate sunt nişte smocuri de iarbă, nu tocmai sigure, că-s puţine.  Concluzia este că s-a măcinat un pic (mai mult) săritoarea de data trecută când am fost pe-aici oricare dintre noi.

Intru şi eu pe horn, urc puţin, mă sperie un pic Cristina care mă întreabă un pic îngrijorată: da bolovanul ăla nu pică de acolo? Era un bolovan uriaş, care folosea drept prize pentru piciorul drept. Am ciocănit în el. Sună a gol. Eh…

Mai urc un pic şi realizez cât de friabil şi aiurea e pe-acolo aşa că îi cer lui andrei cordelina (hamul îl am pe mine). Mă asigur repede şi plec mai departe mai relaxată. Când văd pe unde a ieşit Andrei neasigurat mă ia cu ameţeală.

Ce-i drept, din tot grupul, au mai trecut 2 baieţi “la liber”, dar la 1.90 m e mai uşor să prinzi ceva stabil la ieşire. Că ajungi Doi paşi şi trei mişcări şi ai ieşit din văgăună.

Trece toată lumea (adică eu, Cristina şi Sebi) şi un băiat din celălat grup, aşa că le lăsăm cordelina şi asigurarea făcută şi pornim mai sus cu menţiunea că ne vedem în BMM.

De aici şi până la intersecţia cu brâul nu mai întâmpinăm dificultăţi. Este foarte uşor şi plăcut. Mai urmează o singură săritoare care se ocoleşte pe nişte praguri pe stânga (dreapta cum urci) şi care poate crea probleme la ieşire, persoanelor cu rău de înălţime. La noi nu a fost cazul. Eu l-am lăsat în Piatra Craiului, ducă-se în pustiu!

Încă un popas de regrupare la intrarea pe brâu. Îl speriem un pic pe Sebi cu ceea ce va urma. Prăpăstii, hăuri care vor să te înghită, potecă minusculă ba chiar inexistentă pe alocuri, expunere şi bau bau care te aşteaptă la fiecare cotitură.

Bineînţeles, facem mişto de el. I-a plăcut şi frica a dispărut rapid. E normal la primul contact un un astfel de traseu să ai ceva strângere de inimă. Eu una am de fiecare dată până mă reobişnuies cu senzaţia.

Brâul nu este greu de parcurs, este chiar uşor iar poteca e vizibilă şi nu pune probleme de orientare. Expunerea există dar cu atenţie la fiecare pas nu au de ce sa apară probleme. Iar priveliştea, eh…. Dacă ai noroc de vizibilitate şi de ceva nori, ca să pară totul mai artistic, spectacolul este măreţ.

Când am ajuns la baza Acelor Morarului şi au început să-şi arate nasul unul câte unul, parcă trăiam un vis. M-am văzut instantaneu acolo sus, în bătaia vântului, cocoţându-le cu inima cât un purice de teamă dar cu sufletul plin de bucurie.

Partidele de prin jnepeni sunt ca întotdeauna, de neuitat. Suntem spălaţi pe dinţi şi pe faţă fără avertisment. Parcă ne-a băgat careva într-un malaxor şi ne învârte pe toate părţile. Jbang o creangă-n ochi, jbang una în tibie, jbang alta în gură. Delicios cum e de fiecare dată.

Ajungem şi la locul de cort din Brâul Mare unde constat cu indignare că nişte “alpinişti” au făcut focul pe unul dintre cele două (şi singurele de altfel) locuri unde se poate pune cortul în zona asta. Că-n rest e pantă. Frumoooos din partea voastră. Aveţi felicitările mele sincere şi ale tot grupului nostru şi ale celor care vor merge acolo să doarmă la cort. Mi-nu-nat! Aplauze! Plecăciuni!

După ce îi stricăm fengşuiul unui domn care urcase până aici să asculte liniştea, dar am dat năvală noi peste el cu gălăgie şi râsete, facem o şedinţă foto şi ne punem pe lenevit. Muuuult. Cred că vreo oră, până ne-a cam luat frigul şi am plecat mai departe la vale.

Ajunşi în Valea Cerbului, pentru că am discutat să contribuim şi noi un pic la marea curăţenie de astăzi, scoatem sacii de gunoi luaţi special la noi şi ne punem pe strâns.

Din fericire observăm că zona pare ecologizată. Asta ne bucură, însă de strâns tot găsim câte ceva pentru a umple 4 saci.

Şi coborâm pe coborârea asta lungă cââââât o zi de post şi ajungem jos cred că pe la 6 seara. Unde strop strop, se scutură un pic un norişor, doar aşa cât să nu îi facă de râs pe ăştia de la meteo.

Aveam planuri şi pentru a doua zi, dar cum cazarea se face în Predeal la sora lui Sebi şi mai e şi ziua Cristinei, suntem perfect conştienţi că nu o să se trezească nimeni de dimineaţă pentru o altă tură. Ne păcălim unii pe alţii, atât cât nu mai scoate niciunul o vorbă despre ce vom face duminică. Vreo 2 ceasuri sună de dimineaţă, însă ne prefacem că dormim şi sperăm fiecare în sinea lui, să nu se apuce vreunu să dea trezirea

Aşa că ne petrecem ziua cu Small World, unde se dă o adevărată bătălie, apoi cu nişte mâncare delicoasă făcută în curtea cu brânduşe.

Pe curând!