Pe Creasta balaurului cu urşi, vulpi şi capre negre

Trece timpul şi frustrarea şederii acasă din cauza gleznei care s-a ales cu o urâtă întindere de ligament (care după mai bine de o lună nu vrea deloc că treacă) m-a făcut să nici nu mai pot scrie despre ultimele două ieşiri.

Aşadar, foarte de dimineaţă, cu acel tren enervant de matinal (nici măcar matinal nu îi pot spune, mai degrabă nocturn) plecăm spre dragii Bucegi. Eu, Andrei şi Despot.

Somnu e maaaaare căci noaptea precedentă tot cu vreo 3 ore de nani ne-am ales. Noroc cu abruptul luminat de soarele dimineţii, pe o bancă în Buşteni, care ne face cu ochiul şi ne dă avânt şi praf de mers în bocanci.
Vrem să ajungem la Padina.

Pe drum spre Gura Diham începe şi-o ploaie mică mocănească, numa bună de: mmmmmm, bleaaaaaaaaaah, paaaaat, căldură, mamaaaaaaa, gleznaaaaa, seteeeee, paaat.
Bun.
Începem voioşi (cu firea numai) urcuşul pe traseul Văii Cerbului către Omu, facem dreapta pe poteca spre Valea Morarului şi cânt şi cânt şi vorbesc mult căci ştiu vorba aia cu “umblă ursu domne”. Mai ales pe-aici prin poiana cu urzici şi-n drum spre balaurul cu 7 capete (eh, or fi vărfuri şi tentacule) unde-i zmeuriş cât casa (nefăcut încă spre fericirea/tristeţea mea).

Aşadar urcăm spre creasta Balaurului, cu o ploaie care pare că nu vrea să ne lase deloc în pace, cu o ceaţă deasă din cauza căreia mormăi bosmuflată. Păi eu vreau să văăăăăăăd.. râpele, creasta dantelată, văile, vâlcelele, grohotişul şi zăpada aia cum s-ar spune veşnică, vreau să văăăăăd tooot, dar nu prea văd nimic. În afară de flori. Brânduşele au plecat ca să vină la toamnă şi locul lor a fost luat de multe genţiene cu albastrul ăla nebunesc de frumos şi plin. Hai că e bine totuşi.

Şi cum muntele ştie cât îl iubim, face un ochi în norii deşi şi ne lasă să vedem minunea.
Prima dată nişte capre negre. Şi-un pui nebun care în loc să fugă de noi, fuge spre noi. Atât de şocată am rămas de atitudinea lui complet anapoda, încât nici aparatul să-i fac poză nu am fost în stare să îl scot. N-am putut decât să exclam de câteva ori: Băi dar ăsta chiar e nebun!!!

Apoi ne-am salutat cu lumea de pe Valea Morarului, apoi cu lumea de pe Valea Bucşoiului, apoi cu caprele de pe-un colţ de stâncă din depărtare, apoi cu nişte drumeţi ca şi noi şi iată-ne aproape gata la Omu.

Uai şi e o ceaţă şi-un frig (nu foarte frig dar totuşi) şi aştept evident, ceaiul în cana cu buline roşii. Încă e zăpadă de un metru lângă cabană, semn că iarna asta chiar şi-a facut de cap anul ăsta cu noi. Eh, şi ce zăpezi erau la Straja… te puteai da cu skiurile de pe casă

Revenind la Omu, e multă lume pe-aici, e devreme aşa că mai lenevim un pic. Exact cât trebuie pentru că vântul îşi suflă norii şi ne lasă căscaţi la peisaj.

Valea Gaura înghite toţi cumuluşii şi noi coborâm către Padina.
La Mecetul Turcesc facem primul popas . E cald şi frumos, un pic de soare, un pic de nor care să transforme cerul în pictură, şi-abia vreo 4 după-amiaza. Altă treabă oricum nu avem.

Mai trecem un pic la pas, cu o nouă oprire la cascadă, cocoţaţi pe lângă ea, noi şi un alt grup de vreo 10.
Şi cum stăm aşa şi admirăm zarea şi muntele şi lacul Bolboci care se vede colo departe, şi valea şi: băăăăăăăăăăăăăăăi, ursoaica cu puuuuuuui, cu DOI puuuuuuuui!!!!! Şi eu am ocazia să dau “alarma”.

Cobora tanti alene dinspre Strunga frumos către firul apei, cu doi jucăuşi alături de ea. E destul de departe aşa că momentan nu îmi fac griji, mă simt în siguranţă cu cei vreo 200-300 de metri dintre noi. Şi hai să admirăm şi să urmărim cu atenţie direcţia, reacţiile ursoaicei.

Se duce frumos la râu, se-aşează în popou acolo, puii aleargă nestingheriţi. Nu are niciun stres. De ce-ar avea? Mah, hai să facem gălăgie, mai mult ca sigur încă nu ne-a observat. Vântul bate de la ea către noi şi cascada asta face o gălăgie imensă. Aşa că dă-i şi ţipă nene. Ha! iată că ne-a văzut. Se uită lung la noi (cred că se uită lung, că de la distanţa asta nu îi văd nici moaca şi nici colţii, ce bine… şi destul de mult. Cheamă puii şi ce face? Uite urcă în potecă şi merge agale către noi. Nu mult, dar suficient cât să încep să tremur şi să mă gândesc ce stâncă să cocoţ dacă se hotărăşte să îşi continue plimbarea în direcţia noastră.
Dar nu face asta. Începe să urce plictisită (parcă) celălat versant spre Babele şi se opreşte la vreo 100 de m mai sus. Ce-i de făcut? Păi traversăm râul (cascada), mergem rapid pe partea cealaltă şi gata. Bun, zis şi făcut. Numai că Andrei şi Despot nu vor să meargă pe partea cealaltă a apei, aşa că ei coboară mai rapid ca mine, se pitesc mai jos după un bolovan şi-mi fac şi mie semn să vin. Şi să vezi atunci goană. Ce gleznă care să mă doară? ce apă pe care s-o trec frumos? ce pantă abruptă de parcurs încet? Nu nene, eu goană, girofar urs – băieţii şi bolovanul – bocanci.

Hehe. Şi-am scăpat habar nu am din ce am scăpat pentru că nu am fost în niciun moment în pericol, dar uite că în aceşti câţiva ani de colindat munţii nu am mai văzut urs. Şi-am auzit multe despre el. Şi stiam că trebuie să-l văd odată şi odată. Gata, acu că am bifat şi ursu (ca de mistreţi, lupi şi alte animale cu colţi am avut parte) poate să mi se arate iarăşi peste următorii 4 ani. Sau poate să nu. Mai bine nu
Şi cum goana trage a lene apoi, am mai stat un pic în soarele de apus înainte să ajungem la cabană.

Ceaiul tot 5 mii e (că dacă spun 50 de bani deja sună .. prea, muuuult prea puţin), tot bun, cabana la fel de primitoare, camerele încălzite şi perfecte pentru un somn la munte.
Dimineaţa vine iarăşi. Cu ditai soarele, ceai şi oi. Multe oi. Me!

Mergem spre Valea Horoabelor. Andrei mă întreabă dacă am la îndemână pocnitorile. De ce? Ah, păi, bârlogul lui tanti ursoaica e în zona aia. Aaaaa, bun, liniştitoare treabă.
Valea Horoabelor e plină de apă. Mai plină decât m-aş fi aşteptat. Adica era destul de clară treaba, dar parcă e cam mare debitul…

Trecem brâniţe suspendate, cocoţăm bolovani, canionul se îngustează şi deja la noi în bocanci musteşte apa.
Ajungem la o săritoare pe care nu o putem trece. Cu toate eforturile de a ne lăsa udaţi până la piele pentru a putea merge mai departe, cu tot avântul vesel cum că noi suntem tineri şi viteji şi nu ne pasă că apa-i rece ca dracu, căci noi suntem bărbaţi (toţi trei) şi ce dacă e plin de muschi şi nu avem prize nici la mână nici la picior decât dacă intrăm cu totul sub apă şi ce dacă ne dezbrăcăm aproape până la piele ca să facem o piramidă, ca să mă arunce băieţii dincolo, ca să văd ce urmează şi daca are rost să ne chinuim… renunţăm. Nu pot băi nene, nu pot, în canion e frig la naiba, am pielea de găină şi cine ştie câte cascade mai avem de trecut mai încolo. Bun, hai să ne întoarcem un pic, să ocolim pe-un vâlcel bolovănos. Asta nu înainte ca eu, fericită că nu trebuie să-mi pun apă în cap, iau o trântă aproape maximă, în apă de juma de metru

Vâlcelul nu numai că e pietros dar e şi bălărios. În urma noastră lăsăm un ecou de fleoşca fleoşca (cred că aveam cu câteva kile mai mult acum), cocoţăm tufe de arini şi jnepeni supăraţi, mai cu morcovu (eu) că-i ursu, aşa că nu-mi tace gura şi deja cred că am dat-o-n aberaţii numa ca să spun ceva. E o sălbăticie aici cum rar întâlneşti în Bucegi.

Uff şi ieşim la lumină, sub colţii strungii, într-o mare de genţiene şi floricele galbene.

Doamne, n-am văzut în viaţa mea o aşa întindere de albastru. Şi ce albastru… Pe cît de gingaşă-i cupa, pe-atât de ireală pare culoarea ei. E o altă lume acest colţ de Bucegi. Mult mai puţin umblat, cu poteci nu foarte bine definite, pur şi simplu te pierzi într-un covor de flori. Albastre, galbene, roz. E o minunăţie. Nu ai unde să calci. Aş sta şi le-aş poza pe toate. Le-aş picta dacă aş putea pe fiecare în parte. Aş lua cu mine o bucată de pământ de-aici s-o pun la mine în dormitor. Este de-a dreptul fantastic de frumos.

Popasurile sunt dese, din cauza căldurii, din cauza peisajului. La fiecare dăm jos bocancii şi mai storcem nişte şosete. Tălpile deja sunt creţe, lenea cauzată de căldură la fel, traseul destul de lunguţ pe un asemenea soare care ne bate în cap de ne tâmpeşte.

Nu mai avem niciun chef să urcăm 100 de m ( ) până la Omu ca să coborâm pe Morar, aşa că direct la vale pe “aaaaah, nuuuu, traseul ăsta al naibii de lung mama lui, ca nu se mai termină, zici că e de mers 2 zile pe el în zadar şi tot nu ajungi nicăieri, luuuuuuuuuung în draci” (aşa mi se pare mie, habar nu am de ce, ca am făcut trasee muuult mai lungi), Valea Cerbului.

Uşor la vale cu o lene teribilă. Cu tot cu fleoşca fleoşca din bocanci (suntem fleoşca fleoşca de vreo 5 ore deja), irişi în potecă şi o grămadă de zăpadă pe Valea Urzicii şi pare-se cam deloc (cel puţin în partea de jos) pe Pripon. Adjudecată pentru un week-end viitor deşi am mai făcut-o.

Şi avem ocazia să vedem şi cea mai plictisită vulpe din lume, specie endemica (alta, urmează una extrem de interesantă în munţii Ciucaş) din Munţii Bucegi.
Deci atât de plictisită şi sictirită era cumătra, încât nu numai că nu s-a sinchisit să fugă de noi, dar a traversat poteca la câţiva (foarte puţini) metri în faţa noastră, s-a oprit, ne-a privit, a căscat, ne-a sfidat îngâmfată şi şi-a văzut de drum agale.
Şi-acum motorizaţi la vale, astfel încât am ocazia să prind de cum intru în gară un tren întârziat de la Braşov.
Eh şi ce mai ieşire, lungă în draci, cum aş spune eu, “numai bună” pentru glezna mea, dar cu adevărat o încântare pentru toate celelalte simţuri şi bucăţi din mine.
Pe curând!