Primul cap de coardă – Valea Bujorilor și Colții Morarului

Atinsesem acea “stare de vrajă” acea frenezie afurisită care te face să uiți de primejdii, care dezlănțuie forțe nebănuite și face posibile adevărate minuni… (Lionel Terray)

23-24 octombrie 2010

Visez iarăși îndrăzneț. Noaptea forfotește de nerăbdare odată cu mine și abia dacă reușesc să ațipesc 2-3 ore. Se anunță un week-end cu vreme bună, lună plină și foarte frig. Câteodată asta ne încălzește pe noi, gerul de sus din munte.

Morcheeba – Enjoy The Ride

Odată cu ivirea zorilor, suntem deja în Bușteni, în gara de unde am plecat spre abrupt deja de zeci de ori.

Pereții Bucegilor domină o dimineață răcoroasă, soarele înroșește fisurile din stânci și mă duce cu gândul la pozele văzute cu Grand Canyon. O imensitate cărămizie, aridă pe alocuri, care își așteaptă neclintită drumeții, sau, după caz, cățărătorii.

Suntem patru. Două echipe, eu cu Andrei și Despot cu Andrei Done.

La 8 și jumătate, odată cu toamna care îmbrățișează fiecare frunză și fiecare bucată de pământ, suntem la Gura Diham. Foarte bine nu ne simțim niciunul. Noaptea a fost scurtă, somnul aproape că a lipsit și gândurile sunt cam mari pentru astăzi. Pe mine gândurile și emoțiile deja mă macină într-un mod straniu. Dar plăcut. Fluturașii din stomac, ca atunci când te îndrăgostești și numai gândul că-ți vezi omul tău te face să tresari. Asta simt eu acum.

Traseul ar fi Valea Adâncă – Braul Mare al Morarului – Colții Morarului – Omu.

Numai că planurile noastre se schimbă ușor ușor. Urcăm extrem de agale iar ritmul care ar trebui să fie voios este de fapt unul de melc obosit și îmbătrânit prematur La refugiul Colții Morarului facem un prim popas. Ba e prea cald, ba e cam frig, bruma a cocârjit toate ciupercuțele colorate, covorul de frunze ne aduce aminte că foarte curând și toamna se va sfârși iar în locul ei vor veni dragele noastre zăpezi.

Pe mine nu mă încântă deloc perspectiva urcării pe Valea Adâncă. Am eu o socoteală neîncheiată cu ea, dar nu simt că aș putea duce astăzi la bun stârșit vechea răfuială. Așa că atunci când supunem la vot democratic varianta Valea Bujorilor ma înfoi veselă și spun un DA foarte hotărât. Habar nu aveam eu ce mă așteaptă mai încolo.

Începem plini de amuzament și entuziaști urcușul, frustrați un pic de faptul că aproximativ 200 de metri mai jos e un soare numai bun de stat la plajă și nouă ne clănțăne dinții pe-aici în ritm sacadat de pikamer defect. E un frig de-ți crapă pietrele Totul e înghețat, inclusiv bolovanii care în alte condiții ți-ar fi rămas în mână la niște prize mai puternice. Așadar atenția trebuie sporită. Eu una azi nu am chef să mă joc de-a aeroplanul, nici măcar de-a zmeul, sau de-a zmeea (da, cuvântul ăsta nu există).

Prima săritoare mai de Doamne-ajută ridică ceva probleme. Rucsacii sunt poveri de pus pe măgari, iar stânca acolo e ba udă, ba ghețușată, ba cu un fel de mâzgă dubioasă și aaaaabsolut deloc îmbietoare. Mă vitejesc un pic și încerc (că de-aia am venit aici) dar renunț repede când mă trezesc sub un bolovan ușor surplombat.

Nici vorbă de ramonaj sau alte tehnici de escaladat care îmi sunt mie la îndemână. Așa că haida la bălăureală printre jnepeni și alți copăcei. Despot rămâne blocat în săritoare și cu toate eforturile lui sisifice de a trece pe-acolo renunță și el. Deh, nu bun cu rucsaci mari, nu bun cu stâncă înghețată.

Lucrurile devin acum o leacă mai ușurele. Săritorile nu mai sunt așa dubioase, frigul ne pătrunde pe sub toate hainele și se strecoară rapid la loc călduț în stratul impermeabil de piele.. naturală.

E rândul meu să mă crizez. Mă incomodează în asemenea hal rucsacul mare (mare pentru mine, ok???) pe care îl car încât nu mai am deloc încredere în mine. Am impresia că la orice pas o să cad pe spate ca un bolovan prost, am impresia că mâna nu ține pe nicio priză și sunt și mai panicată de faptul că unele pietre pe care pun mâna nu sunt nicidecum încastrate în stâncă, ci doar înghețate deasupra ei.

Facem traversări pe sub copăcei și ajungem la cea mai caraghioasă săritoare, unde efectiv singura variantă viabilă este un fel de târât ca râma pe un horn extrem de îngust, cu prize de mână ioc și picioarele înțepenite dedesubt în asemenea hal încât e imposibil să împingi în ele și la fel de imposibil să le scoți în afara micului hornuleț. Așadar tehnica râmă isterică este adoptată de fiecare cu mare interes și dăruire.

Ne mișcăm totuși tare greu și când ajungem la bifurcația văii este deja ora 12.30. Numai că habar nu aveam ce greșeală urma să facem. O greșeală care avea să ne coste vreo 2-3 ore.

– Mă (zic eu) firul ăsta (cel din stânga) pare cam bălărios, hai mai bine să treceam muchia asta și să ne băgăm pe celălalt fir (care părea însă secundar)
Zis și făcut.

Numai că după o bucată de timp (timp în care am luat serios altitudine) am realizat că nu am mai ieșit deloc în firul din dreapta (cel bun) și că suntem pe muchia dintre cele 2 fire. Ăsta nu ar fi un lucru atât de nasol dacă muchia asta nu ar avea consistența unui pământ pe care s-a scurs un uriaș torent de apă.

Noroc că este relativ înghețat și nu o iau la vale pietricelele. În viața mea nu am urcat pe un teren ma nasol, mai friabil sau mai perculos decât ăsta. De întors nici nu se pune problema, ar fi mult mai prost la vale. Așa că ne chinuim cu stoicism să urcăm pe muchia asta friabilă. Mie deja nu-mi mai miroase a bine, așa că hotărâm să traversăm spre stânga către niște jnepeni. Greu, foaaaaaaaaarte greu ajungem la ei și urcăm acum ținându-ne de o balustradă naturală, care pe alocuri ne pune mari semne de întrebare. Mulți dintre jnepeni ăștia sunt putrezi.

Muchia devine tot mai abruptă și nu reușim să găsim o ieșire rezonabilă de pe ea. Pentru a intra pe firul din stânga trebuie să facem o traversare pe o spălătură deloc prietenoasă, iar pentru a întra pe firul din dreapta trebuie să facem o coborâre foarte abruptă pe un teren asemănător, fără jnepenii noștri dragi. Uff, ce e de făcut?

Andrei rămâne blocat undeva mai sus în încercarea de a găsi o variantă de ieșire, timp în care noi, traversând ca pisicile printre bucăți de gheață ajungem rapid pe o brână care ne permite intrarea în firul văii din dreapta. Cu greu, și cu mulți morcovi cu tot cu vânător, pădurar și întreg ogorul, ajunge și Andrei la noi și începem în sfârșit urcușul final către creastă.

Când mă văd intrată în Brâul Mare al Morarului mă copleșește un sentiment de nedescris, zici că am făcut traseul vieții mele și iată, am reușit să ajung pe vârful mult visat.
Iar încununarea acestui sentiment superb a fost soarele mult râvnit și la care am visat copilărește o zi întreagă. Este ora 15.00.

Ne tolănim pe iarba uscată cu toată Valea Prahovei la picioarele noastre. Peretele Coștilei ne zâmbește parcă binevoitor și totuși încruntat un pic în umbra care îl domină. Aspru și rece îmi pare de aici de unde noi stăm și ne scăldăm în ultimele raze de soare. Văile parcă sunt desenate de o mână uriașă.

Impunătoare, una după alta, Valea Căldărilor, Valea Priponului, Valea Caprelor, Valea Urzicii… Stau și clipesc la noi tăcute.
Florile de colț s-au uscat neștiute de nimeni. Cursul firesc al anotimpurilor are aci sus o amprentă cumva tristă. Astă vară covorul de flori te amețea.

Hotărâm că nu ar fi prea indicat să continuăm pe Acele Morarului azi. Suntem obosiți și ne-ar cam prinde bine un pui de somn. Iar locul ăsta este ideal. E o altă lume, aici ești parcă într-un alt fel. Clipele petrecute jos dispar și lasă loc unui calm care te face una cu iarba, una cu stânca, una cu muntele. E magic, cu adevărat magic locul ăsta.

Cei doi Andrei se duc să ia apă de la izvorul Fântânița și apoi, odată cu soarele care fuge după Omu și luna care răsare din Ciucaș se lasă frigul și ne învăluie vâtul. Doaaaaaamne ce frig. Zgribuliți, la ușa cortului, luăm porția de ce-i mai bun și mai bun, slană cu ceapă și apoi, chiar mai zgribuliți, nu renuțăm la spectacolul apusului.

E devreme, însă afară nu prea se mai poate sta. Așa că intrăm fiecare în culcușul lui și privim noaptea. Luna strălucește pe Acele Morarului, Azuga luminată arată ca un mic diamant cochet iar depresiunea Brașovului e ca un foc de artificii. O noapte ca nicio altă noapte

Urmează un somn fără vise și cu mare greutate reușesc să arunc un ochi afară la crepuscul. Mi-e așa un sooooomn.

Cu greu ne ridicăm din corturi și chiar mai cu greu plecăm la drum, pe la ora 10.

Sunt desemnată să merg cap de coardă și chiar cap de … haită Așa că iată-mă în fruntea grupului, pe un traseu pe care deși l-am mai făcut o dată abia acum îl descopăr cu adevărat. Mă cuprinde un sentiment de panică foarte ciudat, într-un loc în care nu ar fi trebuit să am nicio problemă. Realizez subit că frica începe să mă paralizeze și nu mai pot gândi logic. Mă văd prăvălindu-mă, mă văd punând un picior greșit, mă vad numai în situații nasoale.

Cu greu mă mobilizez. Este totul atât de nou pentru mine încât nu mai știu de naiba caut aici și de ce.
Urcăm destul de rapid pe Creasta Ascuțită și fricile încep oarecum să se diminueze. Revăd locuri dragi și mă înfior iarăși de imensitatea hăurilor care se deschid în toate direcțiile. Mă simt iarăși infinit de mică și de nesemnificativă, însă locul nu mai pare ostil, ci pare că mă primește cu căldură (okok, și cu ceva vânt turbat).

Iată că am ajuns și pe Acul Mare, de unde începe de fapt adevăratul traseu. Am pe mine deja toate buclele și nu mai rămâne decât să mă leg în coardă și să plec.

Dar ce să vezi? Am niște emoții atât de mari încât îmi vine să vomit și iarăși devin incoerentă și paralizată de frică. Vorbesc numai tâmpenii iar băieții râd de mine:
– Hai băh nene lasă fițele și pleacă odată!

Asta da încurajare. Mai mult mă enervez. Bah omuleeeeeeeeee tu nu realizezi că mi-e fricăăăăăăăă. Moamă și ce frică. Eu? Eu mă? Eu să merg cap? Cap de coardă??? Da eu nu pot, nu sunt în stare, nu vreau, nu mă obliga. Aaaaaaa. Și totuși, în capul și inima mea se dă o luptă crâncenă. Ceva spune: Du-teeeeee, asta vrei, e așa frumos, o să poți, asta îți dorești, e minunat. Și altceva spune: Te-ai țăcănit femeie? Ți s-a urât cu toate membrele întregi? Stai dragă potolită!!!

A câștigat gândul cel dintâi, cu o leacă (o leacă de mărimea unui hipopotam bine hrănit) de teamă și un impuls din partea lui Andrei (care nu poate fi reprodus în cuvinte din motive de limbaj ”murdar” ).

Iaca plec. Și ce mai bate inimaaaaa. Trec de lama de cuțit jumate călare pe ea, jumare în picioare (că deh, avem pretenții de mică alpinistă, nu mai e loc de frici prostești ) și mă blochez.

-Măăăăăăă, nu e niciun piton aici!!!! De ce nu eeeeee??? Parcă eraaaaaaa!!!!

Băieții mă aud cam prost din cauze de vânt. Îmi fac semn să mă duc mai departe. Imediat însă găsesc și primul piton și ca prin minune frica se transformă în altceva. Într-o concentrare de care nu mă credeam capabilă, într-un ritm de mers extrem de firesc și plăcut.

Atenția fiind complet îndreptată către pași, către prizele de mână, către pitoane, către bucele care zornăie pe ham și pe care le scot una câte una, uit de expunere. De fapt, nu mai am tmp să mă gândesc că sunt la mama naibii, că poate cad, că mi-e frică. Nu. N-am timp să mă panichez.

Deși, sunt momente (mai ales pe zonele orizontale) unde văd cum dansează la picioarele mele Cerbul și Morarul.

Pe la jumătatea traseului pleacă și Andrei și iată-mă în scurt timp la zona de rapel, de unde îl filez. Sunt efectiv extaziată, îmi vine să plâng, să râd, să țopăi, să alerg 5 ture de stadion, să sar în sus ca o nebună. Daaaaaa. Câtă fericire…

Ne mișcăm totuși destul de încet. Din cauză că avem destul de puține bucle, le lăsăm și pentru echipa Despot – Andrei Done, urmând să le recupereze ei. Așa că traversarea Acelor va dura mult mai mult de cât am fi crezut noi, cu tot cu mine cap de coardă pentru prima dată și evident mișcându-mă mult mai încet față de cineva cu experiență.

Pentru că avem două corzi facem un singur rapel de 50 de metri până în Strunga Acului Mare. Am înghețat ca niște … la rapel deoarece pe partea asta nu bătea deloc soarele și vântul se întețise fioros. Pentru mine cred că a fost unul dintre cele mai solicitante rapeluri făcute vreodată, pentru că nu aluneca deloc coarda prin coșuleț si trebuia să-i dau impulsuri Așa că am ajuns jos epuizată, mai ceva decât dacă aș fi urcat panta respectivă. Eheheeeei, și-aici nu prea bate vântul, ce bine eee. Cald și plăcut.

Urmează Degetul Roșu.

– Tot eu mă duc?
– Păi ce crezi?
– Și pe Acul Crucii?
– Evident!
–

Dar deja am căpătat mai multă încredere. Oricum, Degetul Roșu este ușor Numai că greșesc un pic traseul și mă duc aiurea prin stânga ajungând la locul de rapel. Urmează de aici cățărarea pe un horn care are piton la ieșirea din el. Mă scălămbăi un pic și ies rapid sus. Uraaa!!! Nu a fost greu, dar a fost frumos și un pic emoționant.

După mine și Andrei apar și Despot cu Andrei Done. Luăm masa într-un mare vânt și ne lăsăm impresiile în caietul cel nou dus acolo de Andrei Done, în luna august. Heh, ce bucurie să fiu aici a doua oară într-un timp atât de scurt. La fel ca astă vară îmi vine să strig de fericire: Uiteeeeee, uite unde sunt eeeeeeeeu, sunt pe Degetul Roșuuuuuuu.

Urmează rapelul în Strunga Degetelor și iată cum ni se arată un pic amenințător, Acul Crucii.

De ăsta mi-e mie frică și vaaaaaai ce m-aș mai eschiva. Dar nu am cum. Ce-i zis e zis și bun stabilit. Așa că după un Doamne ajută! și ceva palpitații mă lansez spre el.

Urcușul începe cu un horn. Foarte frică de el nu îmi este, dar nefiind deloc asigurată mă gândesc că dacă aș cădea aici ar fi cam dureros. Dar nu am timp de văcăreli. Sincer, habar nu am cum naiba am reușit să nu scap nicio priză, să nu rămân blocată sau paralizată de frică pe-acolo. Cred că pur și simplu m-am gândit că deh, dacă tot m-am băgat în asta nu am cum să zbier acum după băieți că nu mai vreaaaaaaaau.

Și în toată frenezia asta am uitat un sfat extrem de important: pune anouri în asigurări, că de nu, o să facă unghi de 90 de grade și o să meargă coarda greu. Într-un piton pun anou, în altul (ăl mai important) uit. Și iată cum încep eu cățărarea expusă, cu toaaaaată Valea Morarului dormind mutește foaaaaarte jos sub picioarele mele. Și urc, și găsesc pitoane și coarda, draga de ea, vine tot mai greu. Mă trezesc stând în niște poziții imposibile și trâgând cu toată forța mea de om mic de coardă.
– Vinoooooo odatăăăăăă!!!!!!!!!!

Și la fiecare heirup nu reușesc să trag decât vreo 20 de centimetri. De vis. Ajunsă pe vârf, la cruce, încalec vârful îngust, mă proptesc de-o stâncă și încep să trag voinicește de coardă.
– Hai Ruxi, trageeeee!!!!
– Păi traaaaaaaaag!! (și curge transpirația pe mine și mâinile mă dor și degetele îmi amorțesc și printre dinți îmi ies niște înjurături pe care nu știam că le cunosc )

Cu foarte mare greutate reușesc să adun vreo 5 metri ca să pot pleca mai departe fără să simt la fiecare pas că mă trage ceva pe spate. Și odată cu plecarea mea de pe Ac pornește la drum și Andrei. Din când în când, atunci când vântul bate prielnic purtării sunetului către mine, îl aud pe Andrei strigându-mi să trag de coardă. Doamne și ce mă mai chinui. Ajunge la mine într-un final și hotărâm să nu îi mai așteptăm pe băieți cu buclele deoarece noi mai avem vreo 4 și ne vor ajunge pentru Acul de Sus.

Așa că ne lansăm în cel mai kinki rapel. Pleacă Andrei primul. Și stau și stau și stau.
– Ce naiba face ăsta?
Nu îl pot vedea dar din când în când mai aud câte o înjurătură. Hmmm.
Gata, îmi dă semnalul că pot să plec și aflu motivul înjurăturilor lui. Bătea vântul în asemenea hal încât te trăgea spre râpă și fără ajutorul lui Andrei, care a tras de corzi, nu aș fi putut ajunge pe loc sigur El săracul s-a chinuit vreo 10 minute pe puțin, cu mers pe stâncă ca păianjenul în direcția vântului, cu balans și alte cele.

Plecăm imediat pe Acul de Sus. Cel mai ușor. Am depășit faza emoțiilor și în scurt timp suntem amandoi sus Uraaaaaaaaa!!!!!!!!!!! urcăm pe Ac și ce-aș mai țopăiiiiiiiiii. Am făcut Acele Morarului cap de coardăăăăăăă. Eeeeeeeeeeeu.

Dar din păcate nu e timp de stat. Bate un vânt turbat și abia ne mai putem ține pe picioare. Plus de asta știm că ne așteaptă o coborâre luuuuuungă. Este ora 16.00

Vin și băieții și după o masă ”copioasă” la Tunel, compusă din resturile de prin pungile cu mâncare plecăm la vale pe varianta Andrei-Ruxi Sincer, nici acum nu știu exact traseul urmat, cert e că deja îl pot face cu ochii închiși.

Am coborât prin dreapta tunelului. Cel mai probabil pe Șiștoaca Dracilor până în Brâul de Mijloc, pe o iarbă infectă care aluneca îngrozitor la fiecare pas. Mergem apoi o bucată pe Brâu, prindem un vâlcel îngust in stânga (pe care de data asta l-am coborât în rapel după o zadă – vegetația de care ne-am ținut la coborâre astă vară este acum inexistentă), după care intrăm iarăși pe un brâu și în scurt timp nimerim pe o vale bolovănoasă dar ușoară care ne duce în aproximativ 20 de minute în Valea Cerbului.

Se lasă noaptea și în pădure e liniște. Doar din când în când niște piu-uri se mai aud, ca să sperie urșii. Înotăm printr-un covor de frunze pufos și la ora 19.40 – așa cum și-a pus în cap Andrei, suntem în drumul de Gura Diham.

Două zile absolut incredibile. Din toate punctele de vedere. Am simțit o altă latură a muntelui, sau poate doar o altă latură a mea. Am trăit atât de intens fiecare clipă încât uneori mă întreb cum naibii de nu mi-a explodat inima de atâta fericire, emoție și teamă. Un așa amestec de trăiri nu poate fi exprimat în cuvinte, e greu și parcă ai cam vrea cumva să îl ții și doar pentru tine. A fost cu adevărat magic, cu adevărat altceva. Am râs și-am plâns din aceleași motive, simțite de la o clipă la alta complet diferit. Au fost toate la un loc la un nivel pe care chiar și acum îl pot pipăi dacă închid ochii. A fost și furie, a fost și împlinire. O împlinire palpabilă, am simțit-o pe buricele degetelor.