Prima dată la escalada în Prăpastia Urșilor

26 octombrie 2010

Mi-era cam dor de Piatra Mare. Ultima dată am fost pe-aici într-un mai călduros și cam pustiu pe munte, de-un Paște. Din patul improvizat pe niște plăci de poliestiren, stând întinsă, puteam să văd seara tot Brașovul luminat ca un pom de Crăciun.

Atunci am stat și am lenevit trei zile într-o liniște deplină, citind cărți la lumina frontalei și cântând la chitară pe pajiștea din fața cabanei. După o bucată de timp am început să mă plictisesc de atâta nemișcare așa că am trecut la enervarea celorlalți coechipieri printr-un neastâmpăr incontrolabil și un debit verbal demn de invidia oricărui realizator de talk show.

Eh, anii și odată cu ei și timpul, au trecut. Și iată-mă într-o dimineață de sfârșit de octombrie, cu brumă, plecând iarăși spre Piatra Mare. Alături de Andrei, Despot și Ionela. Evident cu același tren matinal care îmi scoate peri albi cu fiecare vineri ce se scurge în calendar. În tren e frig și noapte și reușesc să adorm tocmai când ajungem în Timișul de Jos. Aaaaaaah, ce bun mi-era acum un pat, cu o plapumă caldă și-un geam închis, să nu mai aud toți cocoșii isterici ce populează unele zone ale Ploieștiului

E așa de dimineață încât nu găsim niciun magazin deschis pentru diverse cumpărături necesare dar nu prea. Și anume țigări. Eh, al naibii viciu ne mai joacă feste din când în când.

Fiind tură de o zi cu debarcare la fața locului destul de devreme, decidem să mergem prin Canionul 7 Scări.

Drumul până la canion se petrece în ritm agale spre foarte agale. Mie-mi pică ochii în gură de somn, de mâncat nu am mâncat nimic, așa că abia mă târăsc pe poteca semi înghețată.

Ai crede că vine iarna și nu prea ai crede. E destul de cald, dar totuși bruma îmbracă firele de iarbă ca într-o zi de toamnă foarte târzie. Abia aștept diminețile cu mare de nori, sus la vârful Omu.

Canionul îl parcurgem cu dureri în degetele care îngheață aproape instantaneu pe fierul rece, și cu dezamăgirea că scările sunt într-o stare deplorabilă, cu trepte lipsă în multe zone, bucăți rupte complet iar altele luate de viitură și contorsionate violent. E clar că natura are ultimul cuvânt. Nu-și prea place haina artificială construită de om pe umerii ei, fără să aibă și ea un cuvânt de spus.

Curând ajungem la baza peretelui de stâncă și câutăm zona cu traseele pe care le avem astăzi de cocoțat.
Sectorul Hornul Crenelat și Sectorul Creasta Frumoasă.

Sunt brusc informată că mă duc cap de coardă pe Hornul Crenelat. Nu mă prea încântă ideea, sau mă încântă, ba nu mă încântă, ba aș cam vrea, hmmm. E numai 2B, dar nu prea are asigurări. Cică ar fi doar vreo 2, iar prima este destul de departe (pentru mine). Peste 10 metri. Așa ca urc cu chiu cu vai vreo 2, maxim 3 și mă blochez într-un acces de panică ce era să se lase cu ceva crize de nervi, ochi învinețiți și ”de ce mă pui să fac astaaaaaaaaaa???”.

Așa că nu o fac. Sunt pur și simplu paralizată și nu reușesc sub nicio formă să mă mișc.

Așa că mă dau jos. Și mai încerc o dată. De data asta urc ceva mai mult. Am ajuns la baza hornului propriu zis, un perete neted fără nicio priză (cică ar fi – hai întinde-teeeeeeeeee, dar nu ajuuuuuung la eleeeeeee).

Bun. Și ca meniul să fie complet, felul 2 de mâncare este un frumos covor de frunze si pământ pe o suprafață foarte înclinată pe care trebuie eu să mă deplasez la câțiva metri buni de sol și câteva țancuri micuțe sub mine care mi-ar rupe vreo 2-3 picioare, poate și-un spate sau niște mâini, dacă aș cădea. Iar eu nu prea mi-am propus să cad astăzi. Așa că printr-un chiu și-un vaaaaaaaaaai de capu meu, vreau jooooos!!! descațăr echilibristic ce-am urcat și mă bosumflu grav.

Așa că într-un final pleacă Andrei cap. Eh, răsuflu cumva ușurată când observ că realizează și el că nu era tocmai plăcută zona pe care trebuia să o traversez și de unde m-am întors. Eheheeeeei și-acum plec și eu în frumosul Horn Crenelat și reușesc să mă bucur de pasajele în care am descoperit adevărata tehnică a ramonajului. Traseul este scurt, are o singură lungime de coardă iar finalul este apoteotic pentru ăștia mai mici de înălțime care se pot strecura ”grațios” printr-o minusculă fereastră.

Hai acum la Sectorul Creasta Frumoasă. Despot și Ionela rămân să facă și ei Hornul și noi ne pregătim de un alt traseu. După ceva timp începem să auzim țipete și ne gândim că au ieșit ”simpaticii” la plimbare pe munte. Numai că după ceva timp realizez subit că acele strigăte se aud de fapt de la prietenii noștri așa că mă duc repede să văd ce se întâmplă. Și ce mi-e dat să văd? Ionela blocată total în hornul de unde am început eu să descațăr, speriată și fără posibiliatate de înaintare.

Iar Despot e undeva sus și nu reușește mai deloc să comunice cu ea. Așa că ușor ușor, cu piu-urile de rigoare și alte cele reușim să o coborâm pe Ionela înapoi cu picioarele pe pământ. Tremură toată. E foarte la început și o înțeleg perfect. Prima dată când am cocoțat o stâncă am urlat să fiu dată jos când eram undeva la maxim 7 metri deasupra solului pentru că m-am panicat îngrozitor. Decide să nu se mai cațere în vecii vecilor amin. Dar decizia este de moment și din cauza fricii, așa că mai târziu reușește să cațere o mare parte dintr-un alt traseu cu zâmbetul pe buze. Uraaaaaaaaaaa!!!!

Ne cocoțăm acum pe Creasta Frumoasă cu intrare din Hornul Înghețat. Traseul este ușurel așa că mai târziu un pic abordăm intrarea pe unde trebuie de fapt. Și reușesc iată să mă cațăr și eu (în manșă ce-i drept) pe un traseu de 6+ fără să mă ating de vreun spit șipunând bucle în ele ca și când aș fi cap de coardă.

Sentimentul este fantastic, greutatea traseului îmi pune la încercare și îmi trimite la limita tuturor posibilităților fiecare mușchi, concentrarea asupra găsirii rutei optime îmi schimbă cumva percepția despre cățărat.

Deși știam, abia acum am simțit cu adevărat ce înseamnă gândirea logică și stăpânirea de sine, folosirea prizelor existente la capacitate maximă, indiferent de mărimea lor, poziția corpului și echilibrul în cea mai pură stare a sa. Frumos

Seara vine ușor și brusc, așa că întunericul ne prinde la ieșirea din Dâmbu Morii.
La 12 noaptea (de data asta sâmbătă) suntem în Ploiești. Cu o altă tonă de amintiri frumoase și febră musculară pentru o săptămână întreagă.