Piatra Craiului pe timp de noapte

Când Buceeegii, dau zvon de piatră şi izvoaaare. Oriunde-ai fiiii, răspunde la a lor chemaaareee.

Sau nu.

Ca de obicei, am plecat extrem de târziu, abia pe la ora 8 seara din Bucureşti, eu, Andrei, Andrei D şi Andreea. (m-au invadat ăştia numiţi Andrei, cam mulţi). Vineri seara bineînţeles. În Buşteni am ajuns la fel ca de obicei pe la ora 11 jumate, după opriri prin supermarketuri, benzinării şi obişnuitul blocaj în trafic, de data asta în Sinaia, unde nu se poate intra în localitate. Aşa că toată lumea stă grămadă pe o bandă. Mi-nu-nat, cum ar spune un clasic.

Ajungem pe Valea Cerbului unde punem unii cortul, alţii maşina, din frică de urs şi alte lighioane şi facem imprudenţa de a verifica prognoza meteo.

Avem un gând de la un timp şi sună cam aşa: Picătura când lipeşte nimic nimic nu dezlipeşte. Nu fac reclamă, numai că nouă ni s-a lipit un pic de creier acest gând, cel cu creasta şi cu vârful şi din păcate astrele iarăşi nu se aliniază. Se anunţă ploaie. Şi ceva mici frustrări la orizont, dar nu-i bai. Suntem atât de nehotărâţi în găsirea unei alternative care să ne satisfacă pe toţi patru deodată, încât ne culcăm sub razele lunii, fără vreo concluzie şi fără a pune ceasul să sune. Cel puţin eu.

Şi dormim, mai bine sau mai prost, deoarece fiecare dintre noi a avut o săptămână grea, cu ore puţine de somn. În cazul meu lipsa lui s-a datorat unui nou hobby. Lovitul tavanului la 4 dimineaţa cu o coadă de mop. Şi asta pentru că am nişte vecini buni de băgat în cartea recordurilor. Sau de băgat oricum, undeva. Sforăie. Sforăie de se cutremură pereţii, blocul, patul (meu) şi creierii sufocaţi de nervi şi nesomn. Mă simt ca la munte la cort. Nu funcţionează nimic, nici dopuri de urechi, nici geam închis, nici muzică în surdină. Cum spuneam, vecini buni de băgat undeva, oriunde, numai să nu mai aud sunetul cristalin de la etajul 4, prin peretele de beton.

Pe la 8 jumate mă trezesc buimacă aşteptând să văd norii bulbucaţi a ploaie. Când colo, cerul de-un albastru aproape enervant. E complet senin. Off.

Ne trezim uşor uşor, ne dezmeticim cu greu şi trecem iar la tratative. Poate ceva prin Bucegi, poate prin Iezer, poate chiar prin Făgăraş şi de ce nu, Piatra Craiului. După vreo oră de dezbateri, timp în care am şi strâns carabalâcul, pornim spre Piatra Craiului cu gândul să căţărăm ceva prin Prăpăstiile Zărneştiului iar pe seară să urcăm pe la vreun refugiu, scurt şi la obiect.

Aşa că pe la ora 12 (când oamenii normali şi care nu bagă în seamă toate prostiile, cum ar fi prognozele, sunt sus pe creste) noi bem o cafea în Zărneşti, unde al meu Andrei are un moment de geniu. Ce-ar fi să facem o tură de noapte, pe creastă? Ideea este întâmpinată cu aplauze şi urale şi acceptată în unanimitate. Plănuim o zi de leneveală şi cocoţ pentru cine doreşte, plus ceva nani la umbra unui brad.

Lăsăm maşina la barieră şi pornim către zona de cocoţ, unde ne intindem un pic pe stâncă, mâncăm un pic, încercăm să şi moţăim un pic dar nu prea ne iese şi pe la ora 18.30 plecăm spre Curmătura.

Eheheei, rucsaci mici, aşa cum mi-am dorit, căci experienţa de săptămâna trecută (o să povestesc curând şi despre asta) a lăsat sechele şi dorinţe aprige de a nu căra prea curând un rucsac care să tindă către propria mea greutate corporală.

Urcăm săltăreț și plini de entuziasm către cabană, timp în care printre nădușelile de căldură povestim întâmplările cu rătăceli pe timp de noapte, urși de prin boscheți și cucuvele care mai de care, trăite de toți cei patru mușchetari ai acestei zile în drumul spre Curmătura. Pentru mine e doar a doua oară cînd fac drumul ăsta pe lumină și nici măcar nu pot spune că de data asta este miezul zilei. Căci se lasă noaptea și de data asta.

La cabană, printre zecile de turiști aflați acolo, facem un popas luuuung, pentru a aștepta cum se cuvine noaptea și a porni tura asta cu adevărat pe întuneric. Așa că mâncăm o ciorbă extraordinară și niște tocăniță și odată cu bezna, pe la ora 8 și ceva ne afundăm în pădure, către Padinile Frumoase. Nu înainte de a verifica prognoza. Se anunță…. puțin senin ) Cel puțin deocamdată.

Deși luna plină ne zâmbește printre copaci, momentan ținem frontalele aprinse și cu câte un piu piu bine plasat (căci noaptea-i neagră și urșii stau după copaci la pândă) ajungem în sfârșit la limita pădurii unde lumina lunii ne deschide calea către o tură ce se anunță de pe acum a fi superbă. Calcarul alb se comportă ca zăpada și reflectă lumina atât de puternic încât ai impresia că este ziuă. Nu mai avem deloc nevoie de frontale și le vom aprinde abia târziu în noapte când vom reintra în pădurea deasă de sub Grind.

Pe drum ne întâlnim cu o mulțime de turiști care coboară din Ascuțit și aflăm că sus este plin de corturi și de lume. Probabil că dacă am avea frontalele aprinse i-am panica un pic pe cei de sus, care ar spune cu siguranță: mamă nene, mai vin încă 4!!

Dar nu este cazul, urcăm în liniște și voios și extrem de rapid suntem în creastă. Aici îl surprindem pe un prieten de-al lui Andrei și de-al Andreei, care ne știa cocoțați prin Bucegi și facem iarăși un popas luuung.

Într-adevăr, este plin de corturi aici în creastă, cel puțin 6-7, lume prin refugiu, lume pe-afară la admirat zările. Și cum să dormi când atâta frumusețe ți se desfășoară la picioare, deasupra capului și cât vezi cu ochii. În toate direcțiile licăresc orașe și odată cu ele o puzderie de stele. Este de-a dreptul fascinant și o priveliște cum rar întâlnești și rar ți-e dat să admiri.

Mai mâncăm un pic și verificăm iarăși prognoza. Cred că mi-am format un tic de care trebuie musai să scap, asta cu site-urile meteo. Pentru că ce puteau să anunțe dumnealor pentru această seară, pe la ora 12? Ploaie. Și nu că ne-ar speria ploaia vreun pic, dar se anunță 90% șanse de tunete și fulgere și nori din ăia fioroși care te îndeamnă să stai naibii potolit și nu pe creste. Și mai ales nu pe crestele Pietrei Craiului.

Și totuși, oricât de  mult ne-am chinui să observăm vreun nor pe cerul ca oglinda, nu reușim. Este atât de senin afară încât pare ireal. Nimic nimic oriunde te uiți. Doar stele, luna plină, orașele ce se pregătesc să doarmă și siluetele munților din apropiere, cufundați în beznă. Și totuși nu prea mai este vară, deși temperaturile spun altceva. Nu prea are cum să vină deodată o asemenea furtună. Mă strâmb un pic, dar asta e. Fug pe vârf să văd mai bine orizonturile și aproape că mă împiedic de o capră neagră ce stătea nemișcată la vreo 2 metri de mine. E ora 22 deja.

La drum!

Înainte creasta asta luminată așa frumos de lună, pare mai prietenoasă decât vara în miezul zilei. Este altceva, parcă alt munte, parcă alt stil de a merge, parcă o atenție sporită și nu neapărat pentru că este totuși noapte, ci pentru că e diferit. Pașii sunt diferiți, stânca o simți altfel, caprele negre se apropie nefiresc de mult pentru că mergem fără frontale și în liniște. Și mai ales e diferit pentru că suntem numai noi pe toată creasta. Lume este la refugii, dar de plimbat așa bezmetici și cu bucurie, doar noi și o mulțime de capre, care ba ne șuieră să ne avertizeze că noaptea teritoriul e doar al lor, ba merg odată cu noi pe muchia îngustă minute în șir, deschizâdu-ne parcă drumul și arătându-ne calea cea bună.

Trecem cu emoția revederii prin atâtea locuri dragi și ne facem planuri pentru la iarnă și iată-ne în sfârșit pe vârful La Om, la miezul nopții.

E cu la mulți ani așa că ne bucurăm de acest frumos cadou, sus în Piatra Craiului. Îi așteptăm și pe Andrei D și Andreea, coborâm un pic sub vârf să mai mâncăm ceva (căci iar ne-a pocnit foamea) și să admirăm iarăși crestele cufundate în întuneric și lumină după caz și încercăm să hotărâm ce vom face mai departe. Asta pentru că nopțile nedormite iși spun iarăși cuvântul, continuarea crestei presupune la final o coborâre agonizantă de muuulte ore și deja ne-a luat un pic și somnul. Dar pentru că ne declarăm cu toții satisfăcuți de plimbarea asta nocturnă, nu simțim că pierdem ceva dacă începem coborârea chiar de aici.

Dăm drumul la Radio Muzical și începem o nenorocită de coborâre pe un grohotiș de-a dreptul păcătos și nemernic, care ține așa și ne îndoaie de șale până la Grindul de jos. Aici facem un nou popas de data asta de dezechipare, ajustare frontale căci intrăm pe teritoriu plin de căpcăuni pitiți printre brazi, mai mâncăm, mai lenevim un pic, mai un gând că ce ciudat e să ajungi în miez de noapte într-un loc unde ai putea să dormi dar trebuie să pleci mai departe și suntem gata de drum.

Pustiu pustiu. Cei doi Andrei fac glume cu fantome și își ajustează vocile ca atare. Le lipsește doar un cearșaf cu găuri pentru ochi și tabloul ar fi complet. Dacă cineva din refugiu nu are somnul profund cred că a luat o porție zdravănă de panică. Pentru că nu e tocmai la ordinea zilei, sau nopții, să auzi pe la ora 2 jumate operă și buhuhu.

Începem așadar coborârea prin pădure și-mi fac obișnuitul număr cum că nuuuuuuu vreaaaaau să staaaau ultimaaaa!!!! Am mereu impresia că o să mă apuce vreun dinozaur de fund. Stați așe, că eu merg la mijloc. Bărbații trebuie să deschidă și să închidă plutonul. E clar, nu sunt suficient de obosită dacă încă mă gândesc atât de intens la animalele pădurii.

Și mergem și mergem și mergem și cu cât mă gândesc cât de mult mai e de mers, cu atât parcă mă toropește și mai tare somnul.Popasurile sunt tot mai dese. Nu neapărat de ooseală, cât mai mult de lene. În poiana din Vlădușca trecem printre niște corturi, acompaniați de o tanti care își scuipă plămânii în difuzoare. De vreo oră e la radio un concert de operă, foarte dramatic și care se încadrează de minune în peisajul nostru. Noapte, lună plină, brazi înalți care mai de care mai ciudați, beznă prin locurile unde e mai deasă pădurea și o liniște aproape palpabilă. Nerecomandat celor slabi de inimă. Lipsesc doar ăștia cu cearșafurile gaurite și puse pe cap.

E 5 și ceva dimineața când intrăm în Prăpăstii cu un nou popas de ciocolată. Deja ne e atât de somn că nu mai dăm importanță animalelor ce ar putea apărea de oriunde. Andrei îmi povestește ce l-a învățat bunicul lui, pentru când mergi singur în padure și mai ales noaptea. Tragi o creangă după tine (asta când te deplasezi la vale) și nu se mai apropie niciun animal pentru că faci prea mult zgomot și va crede că e ceva mai mare decât el. Eu îmi țin ciomagul pe umeri, Andrei de lene îl târâie după el. Din difuzoare se aude Bossa Nova. La fiecare colț aștept să apară o fanfară, ghirlande de flori, un sombrero și niște băuturi colorate cu umbreluțe.Băieții așteaptă să apară fete cu sutiene din nucă de cocos. Eu vreau un hamac.

Dar nu apare nimic. Se aud doar niște pietre și foșnăituri din boschetăraia de pe partea stângă. Duiumul de epitete pestrițe răsare de niciunde. Eu înjur. Andrei se uită aproape chiorâș, Andreea dă drumul la muzică la maxim și pe telefonul ei, Andrei D ne liniștește, că-s doar capre domne.

Capre capre, da să stea potolite, că e noapte și caprele cuminți dorm la ora asta.

Deja ritmul este mai alert, ăștia doi se pare că au motoraș. Eu însă nu m-am speriat suficient de tare cât să mă țin după ei, așa că rămân cu al meu Andrei mai în urmă (la vreo 10 metri), ascultând în continuare Bossa Nova și așteptând un cocktail cu pepene galben și căpșuni. Când deodată…

Andrei D și Andreea se opresc panicați și fac mișcări ciudate din mâini. Pare că vor să fugă dar nu au cum și unde. Sunt chiar în curbă și se uită înainte către… ceva. Sau cel puțin așa pare. Noi nu vedem ce e mai departe și nu înțelegem mare lucru din cauza muzicii. Și deodată îmi pare că aud: vine!!!

Și simt cum mi se oprește respirația, cum mi se încling urechile: Ceeeeee? Vineeeeeeeeee? Zbier asta în timp ce o iau la fugă de bezmetică și complet aiurită, în direcția opusă, la deal. Toate rotițele adormite încep să funcționeze la turație maximă și în câteva fracțiuni de secundă am timp să îmi spun foarte multe lucruri: Gata, până aici ne-a fost, o sa ne mănânce ursul! Dacă e ursul turbat dâmbovițean? Andrei de ce naiba nu fugeeee și se uită așa ciudat la mine???? E clar, în clipa următoare o sa apară ursul din curbă, trecând printre Andrei D și Andreea care stau țintuiți și lipiți de stâncă și nu au nicio șansă!!! Unde să mă sui? Pe stâncă??? În ce copac??? Cât să fug? Până unde? Sunt pe cont propriu!!!! Andreeeei de ce nu fugeee? E NEBUN???

Toate astea s-au întâmplat extrem de rapid și nu am apucat să fug mai mult de 3-4 metri că i-am și văzut pe ăștia înecați de râs. Ați înnebunit???

Ce se întâmplase de fapt? Câteva pietre și pietricele au venit de undeva de sus deasupra capetelor Andreei și lui Andrei D. Era clar că nu e urs, doar vreo capră ceva. Zgomotul pentru ei a fost destul de puternic așa că s-au lipit de perete ca să nu primească vreun bolovan în cap. Iar acel ”vine!!!” a fost de fapt: ”e un ied”. Nu îmi explic de ce am înțeles eu altceva. Poate oboseala, poate stresul, poate și muzica a fost de vină pentru halucinația mea care acum este subiect de amuzament. Cert e că oricine altcineva aflat în locul meu, dacă ar fi auzit (sau, mă rog, înțeles) ”vine!!!”, ar fi reacționat la fel, că doar nu stai să te lupți cu ursul parte în parte.

Mergem mai departe, eu într-o criză continuă de râs, cauzată probabil de combinația fatală: oboseală, adrenalină și relaxare că totuși nu vineeee!!! nimic.

Andrei încă târâie ciomagul după el și când ieșim din prăpăstii, la marginea pădurii, îl aruncă cât colo.

– De ce l-ai aruncat? Nu mai ai nevoie?

– Nu! Gata.

Și mi-aduc aminte de un banc pe care îl spun aproape printre sughițuri de râs:

Ițic și Ștrul în junglă. Ițic cară după el o rangă, Ștrul o cabină telefonică. Merg ei ce merg prin junglă și deodată îl întreabă Ștrul pe Ițic:
– Mă Ițic mă, da de ce cari tu ranga aia după tine?
– Păi dacă cumva vine leul, să am cu ce să mă apăr. Da tu Ștrul, de ce cari cabina aia telefonică?
– Păi mă Ițic mă, daca vine leul, o pun jos și fug mai repede!!!

Așa și Andrei, de ce cară o ciomagă după el prin pădure? Păi dacă vine ursul o pune jos și fuge mai repede )

Pe la 6 fără ceva ajungem buimaci la mașină și în jumătate de oră suntem și cu cortul pus și mâncați (nu de urs) și deja la somn. Ne trezim târziu, pe la 12, într-o căldură insuportabilă, căutând umbra ca la mare, dimineața, când ai mai vrea să dormi dar nu te lasă soarele arzător.

Strângem tabăra generală, ne oprim la Gura Râului la un mic și-o cola/bere după caz și plecăm spre casă.

A fost o tură cu adevărat inedită și am avut de toate Eu una am avut chiar și o întâlnire cu ursul )

Pe curând!