Cum am început să merg pe munte

14 noiembrie 2006

Primele mele ieșiri pe munte s-au produs la o vârstă destul de fragedă. La 3 ani am ajuns pentru prima dată la cota 1500 (cabana Valea cu Brazi) și apoi cu timpul am ieșit cu ai mei și am făcut câteva trasee prin Bucegi, Baiului și chiar Vrancea. Însă anii au trecut și nu prea am mai călcat pe la munte decât prin stațiuni.

Prin octombrie 2006 eram la o bere cu o prietenă pe terasa la Motoare când primesc un ”fluturaș” cu o invitație de înscriere într-un club montan, într-o școală de ghizi. Mont-Delt-Mar.

Mi s-a părut interesant, promitea multe, însă prietenii apropiați și inclusiv mama mi-au spus că nu sunt în stare. Evident, m-am înfuriat teribil și mi-am spus ”las că vă arăt eu vouă”. Și le-am arătat

M-am dus la primul curs, la Casa de Cultură a Studenților și am intrat pentru prima dată în contact cu informații legate de mersul corect pe munte. Pe moment m-am simțit ciudat, nu cunoșteam pe nimeni, totul era complet nou și se cerea un echipament minin necesar. La primele două întrevederi m-am ținut ca scaiul după Mihnea, tipul de la care primisem invitația și l-am bombardat cu mii și mii de întrebări.

Urma prima ieșire. Emoții erau multe. Începând de la faptul că aveam impresia că nu reușesc să mă integrez în grup, continuând cu drumul care se va efectua cu autocarul (nici acum nu sunt fan autocare), echipamentul pe care nu îl aveam (mi-am cumpărat atunci primele parazăpezi, niște pantaloni de fâș din piață de la Obor, o pereche de bocanci vai de capul lor de la depoul IMGB, niște mănuși mai groase și o căciulă – rucsacul l-am împrumutat, era genul ăla de rucsac de Carrefour, greu, mare și deloc proporționat) și evident traseul.

Am plecat voioasă și cu inima cât un purice către CCS de unde ne va prelua autocarul. Plecam în Piatra Craiului, la Cabana Gura Râului.

Despre drum nu îmi aduc aminte foarte multe, decât faptul că Mihai Străulescu (Pufi – instructorul, un tip de nota 10, extreeeeeem de haios și plin de viață) ne-a povestit la microfon o grămadă de chestii interesante.

 

Prima mea întâlnire cu Piatra Craiului, cu dormitul la cabană, tiroliană, cu un traseu de orientare și cu noaptea pe traseu.

Primul impact pozitiv l-a avut pentru mine orașul Zărnești, cu străzile alea așa de înguste încât aveam impresia că la fiecare curbă o să intrăm în curtea cuiva.

Și iată-ne ajunși la cabană. După instalarea de rigoare coborâm în sala de mese unde mâncăm și ne pregătim pentru traseu spre cabana Curmătura.

Noroc că am reușit cât de cât să ”mă lipesc” de câțiva din gașcă. Nu mă mai simt așa ciudat. Mare parte dintre cursanți se cunosc între ei, deoarece au venit direct grup. Numai eu sunt a nimănui Însă m-au adoptat repede.

Plecăm prin Prăpăstiile Zărneștiului și mă minunez la fiecare pas de frumusețea care mă înconjoară. Vedeți mă că pooooooooot? Ha!!!

 

Suntem mulți și gălăgioși și nici nu știu cum trece timpul și ajungem sus. Creasta se vede minunat în lumina apusului. Stau și mă uit la ea cu ochii bulbucați și sunt convinsă că rebuie să fii un maaaaaaaare mare mare alpinist ca să ajngi acolo. Pare departe tare, pare impunătoare, uriașă și un pic înfricoșătoare. Oare o să ajung vreodată și eu acolo? Momentan mă mulțumesc cu faptul că sunt la poalele ei.

Mă delectez cu un ceai și ceva de mâncat lipită de sobă, mă joc cu cățeii ăștia pufoși și prietenoși si curând se dă strigarea. Coborâm.

Ne-a prins noaptea și nu mă simt foarte confortabil deși suntem mulți. Mergem în șir indian cu mare grijă la bolovanii ascunși sub covorul de frunze. N-am frontală, pe vremea aia habar nu aveam ce e aia, dar am o lanternă maaaaaaaare și grea și extrem de incomodă, care însă pentru mine pare vitală.

 

La un moment dat aud un urlet de lup. Mă sperii îngrozitor și îl întreb pe Mihnea cât mai avem până jos pentru că mi-e tare frică de lupi. Zâmbește ștrengărește și îmi spune că nu mult și să stau liniștită. Aflu ulterior că el era cel care a urlat. Și… evident, realizez că nu avea cum să urle la câțiva metri de noi un lup, la câtă gălăgie făceam și cât de mulți eram. Și plus de asta, cam rar lupi în zona aia

Eh, mai am muuuuulte de învățat.

Ajungem într-un final la cabană și cad lată în pat. Abia îmi mai simt picioarele. Suntem însă informați că la ora 7 se dă trezirea pentru încălzire. Încălzire??? Hm….

Și chiar ne-au dat deșteptarea la 7, cu o goarnă în care suflau pe culoare și cu bubuituri în ușă. Am sărit din pat ca arsă, habar nu avam ce se întâmplă cu mine, de ce sunt acolo, unde sunt și ce naiba vor oamenii ăștia de la mine.

M-am trezit buimacă, m-am îmbrăcat și-am coborât afară. Câteva exerciții, o mică alergare și numai înviorată nu mă simt. Picioarele sunt de plumb și aș cam dormi

 

Urmează apoi proba de orientare cu busola. Am avut-o coechipier pe Lavinia, care a căzut în râu în timpul probei și am fost astfel deliciul întregului grup.

Apoi am mers la tiroliană. Cu greu m-am lăsat convinsă să pun un ham pe mine, o cască în cap și să cobor pe cablul ăla suspendat. Dar odată coborâtă, nu mai voiam să plec de acolo. Mi-a plăcut la nebunie.

 

Din păcate este deja duminică. Au trecut ca vântul și ca gândul două zile pline în care am învățat și am descoperit enorm de multe lucruri.

Evident, după ieșire deja eram cei mai buni prieteni, așa că nu ne-am dus direct acasă ci ne-am oprit la o bere și o carte

 

Ajunsă acasă am realizat că asta vreau să fac și am pornit la drum Mulți dintre cei cunoscuți în acea ieșire mi-au devenit foarte buni prieteni și am avut în viitor o mulțime de ieșiri împreună. Și la multe și la mare și peste tot