9-10 decembrie 2006
Asta a fost o ieșire de referință pentru mine, am ajuns pentru prima dată la Omu, dar nu oricum, ci cu mare cântec.
În prima zi traseu a fost Cota 1400 – Valea Dorului – Padina.
Drumul nu mi-l aduc foarte bine aminte, cert este că eram foaaaaaaaarte mulți, însă deja aveam gașca mea de nebuni cu care mă distram. În tren am mers pentru prima dată în atmosfera aia clasică la care visam de mult și mă uitam cu jind de atâția ani. În cântece de chitară, cântece de munte ale căror versuri nu le știam însă mă făceau să zâmbesc și să tresar.
Știu sigur că pe drum de la 1400 la 2000 mi s-a făcut cam rău. Nu eram obișnuită deloc cu greutatea în spate pe pante atât de abrupte (cum mi se păreau atunci). Însă am strâns din dinți și am încercat să nu arăt cât de aiurea mă simt. Rucsacul era extrem de incomod, mi-era cald pentru că încă nu știam cum stă treaba cu straturile de haine și pentru că era destul de frig, aveam pe mine vreo 2 hanorace. Evident am transpirat, apoi mi s-a făcut frig. Deh, așa e la început.
Eh și acu e-acu. Se fac pregătirile pentru ziua care urmează. Un grup coboară în Sinaia pe același drum, un grup se va duce către Omu, apoi Babele – Piciorul Pietrei Arse – Sinaia. Un tip din grup, Andrei (care terminase stagiul cu un an înainte și acum era un soi de instructor) făcea lista cu cei care vor merge spre Omu.
Evident m-am dus la el și i-am spus că vreau să merg. Că nuuuuu, că tu nu ești în stare, nu poți, nu te ține, e mult de mers.
M-am rugat de el vreo oră, nu voia și pace. Momentan fuseseră aleși doar băieți. M-am aliat și eu cu una dintre tipe, Iarina și am început să facem presiuni. Cu chiu cu vai am fost acceptate, Andrei strâmbând un pic din nas și cu precizarea că dacă la ora 5 nu suntem în picioare nu vine nimeni să ne trezească.
Am încercat să mă culc destul de devreme însă nu prea am reușit. A avut grijă Dan să vină la mine din sfert în sfert de oră să-mi spună ”Dormi??? Ruxi dormi??? Dormi liniștită că am eu grijă să nu te trezească nimeni” deh, glume…
Într-un final am adormit cu inima cât un purice, sperând să reușesc să mă trezesc și să nu dezamăgesc pe nimeni.
Și m-am trezit. Într-o liniște deplină am făcut bagajele, am mâncat și am pornit la drum. Era încă noapte când am ieșit din cabană și începusem să am mici îndoilei. Însă nu mai puteam să dau înapoi. Visul era extrem de mare. Uaaaaaau, să ajung eu la Omu? Era un fel de Everest pentru mine, ceva absolut extraordinar, un lucru de care culmea, eram aproape convinsă că sunt în stare.
În răcoarea dimineții mergeam, căscam și îmi imaginam cum va fi drumul. Sincer, habar nu aveam ce mă așteaptă și cât de mult este de mers, însă îmi doream atât de mult încât nimic nu mă putea opri.
Momentul în care am văzut razele soarelui lovind pereții de stâncă de pe Valea Ialomiței a fost grandios. Nu știam și nu mi-aș fi putut închipui vreodată că poate exista atât de multă frumusețe. Iar anii au trecut și de fiecare dată când ajung aici mă simt la fel, minunat.
Totul îmi părea uriaș, totul părea ireal. Nu-mi venea să cred că sunt acolo și tot ce îmi doream era să merg mai repede, mai repede, mai repede ca să văd ce urmează.
Curând am intrat în ceață. Era frig, bătea vântul și pur și simplu nu mai vedeam pe unde mergem. Eram cu mult înaintea instructorului (Pufi) și ne-am trezit pe-un moț de stâncă, la o intersecție de trasee, cu harta și busola în mână, încercând să dibuim drumul. Eram aproape munțoman
La Omu, cabana era închisă, am fost primiți la stația meteo unde am primit apă caldă (nu aveam ceai), ne-am încălzit un pic și am plecat spre Babele. Înfofoliți, zgribuliți dar fericiți.
Nu aveam nici cea mai mică idee ce e acolo, dar locul mă atrăgea într-un mod inexplicabil
Heh, eu și Valea Cerbului. Civilizația părea atââât, dar atât de departe, aproape inexistentă, dar nu-mi pasă.
Sus: Dan, – , Pufi, George, Cătă , Andrei, eu, – , Rembo
Jos: Narko, Rembo mic,Iarina, Fane, Liviu, – ,
(pe cei pentru care am pus ”-” nu îmi aduc aminte cum îi cheamă, cel mai probabil aceea a fost singura tură în care am ieșit împreună )
Drumul până în Sinaia a fost un maraton agonizant, aproape am alergat peste râurile de zăpadă formate pe platou și am trecut pragul gării la propriu alergând. Restul grupului ne-a întâmpinat cu bucurie și în două minute eram în tren spre casă.
Două zile nu am putut să merg din cauza febrei musculare, însă odată cu tura asta m-am îndrăgostit iremediabil de Bucegi, munți în care m-am întors și încă mă întorc cu mare mare bucurie, cel puțin o dată pe lună
7 comentarii
Pentru noi, cei care am mers prima data in Bucegi, acesti munti or sa ni se para cei mai frumosi. Multi cred ca spun prostii, dar asa e, toti muntii sunt superbi dar Bucegiul e cel mai tare din parcare
)
exact, Bucegii sunt cei mai tari din toate parcarile
Frumoase amintiri… Mi-au readus pt putin timp clipele de demult… iesirile de altadata, cu multi oameni si ceva chitare…, cu ultimul vagon de tren, cel al blatistilor, cu scarile vagoanelor supraetajate unde tineam recitalul… cu izoprene intinse pe holul vagonului…cu cabane pline de chitaristi…nopti la foc… sali de mese in care se dormea om langa om….
Spor la amintiri!
Dap, superbe amintiri, sper sa imi fac timp sa mai scriu despre una alta
Nu neaparat in ordinea iesirilor
Foarte tare, ai trezit niste amintiri extraordinare. Asa s-au indragostit unii de munte.
Bucegii sunt precum Romania (o tara superba, pacat ca-i locuita). Mie tot Piatra Craiului imi place cel mai mult (desi apartin un pic Bucegilor). N-ai mai scris de ceva timp, ce s-a intamplat?
Nu prea am avut timp sa scriu in ultima perioada, dar o sa revin zilele astea cu iesirile din ultima luna