Făgăraş şi Moldoveanu cu Ozo

26-28 mai 2007

A fost prima mea întâlnire cu Făgăraşul şi am simţit-o din plin. Măreţia şi puterea unui munte m-a trecut rapid prin toate stările: teamă, fericire, durere, mândrie, umilinţă, furie, respect, bucurie şi multe altele.
Cred că atunci am învăţat de fapt că nu tu faci muntele, ci el te face pe tine… cum vrea şi dacă vrea. Un lucru e clar, nu te pui cu el!!! Te lasă să îl admiri fix atât cât are el chef, te lasă să-i străbaţi potecile doar pe unde vrea el, îţi da lecţii şi îţi arată ce înseamnă respectul. Am învăţat atunci să-mi plec capul înaintea lui, să nu îl ating decât cu privirea şi să fiu conştientă de faptul că sunt acolo pentru că el îmi dă voie să fiu acolo.

Traseul nu a fost greu, dar a fost foarte lung. Noroc că nu prea ştiam ce înseamnă Făgăraşul şi aveam încredere în coechipieri.

Echipa: eu, Geo, Dan, Mihai şi Ozo (căţelul lui Mihai)

Am ajuns vineri seara la Canton Alun unde am dormit… în maşină, 4 oameni şi un căţel. N-am mai apucat să punem cortul pentru că a început o ploaie torenţială.

Şi-am dormit înghesuiţi bine şi o ceva chirciţi. Habar nu am cât ne-am odihnit, cert e că la ora 10 (cam aşa) plecam spre Moldovanu.

Traseul pentru prima zi a fost: Muntele Oticului – Culmea Ţuica, am continuat pe muchia Coastele Mari cu vf Piatra Taiată – vf. Picuiata – vf. Moldoveanu

Ozo cel cu bot de focă după o noapte petrecută în maşină

 

Popasurile au fost destul de dese din cauza bagajelor grele. Forestierul ne-a zăpăcit complet, am mers mult pe el, şi la ieşirea în culme eu mi-aduc aminte că eram deja frântă. Numai că priveliştea nesfârşită care se desfăşura în faţa ochilor noştri risipea orice urmă de oboseală.

 

Ozo, Geo, eu şi Mihai

 

Asta a fost o zonă unde am greşit un pic drumul, vedeam culmea pe care trebuia să ajungem numai că nu ştiam cum să ajungem la ea Aşa că am început o mega boschetăreală, printre copaci doborâţi de furtuni sau avalanşe şi am nimerit chiar şi într-un cimitir de animale, muuuuuuuuuuulte animale care au lăsat în urma lor muuuuuuuuuulte oase. Brrrrr…

 

 

La capitolul apă nu am fost prea atenţi. Sau probabil că am fost şi setilă. Ce-i drept, cam la jumătatea drumului nu mai aveam deloc apă. Cu gâturile uscate am sperat ore în şir să găsim un izvor. Care nu a vrut să apară decât sub forma unui pârâiaş jegos care traversa drumul. Am luat de acolo, evident

 

Ştiam că acolo trebuie să ajungem. Părea (şi era) extrem de departe. Mi se păra imposibil să ajungem acolo în ziua aia. Fiecare pas pe care îl făceam îmi confirma faptul că sunt la mama dracu, în orice direcţie priveai cu ochii vedeai numai munţi. Munţi şi creste şi culmi uriaşe şi impunătoare. Eram înconjuraţi. Însă teama şi sentimentul de micime păleau în faţa spectacolului minunat al naturii. Mă simţeam copleşită.

Curând a venit şi ceaţa. S-a făcut frig şi se apropia noaptea. Am avut emoţii şi cu Ozo care a alunecat pe o bucată de zăpadă şi nu mai apărea. Dan nu se simţea nici el prea bine şi rămânea mult în urmă. Undeva în depărtare se auzeau tunete şi odată cu lăsarea nopţii au început să se vadă şi fulgere. Nu-mi mai doream decât să ajung odată pe Moldoveanul ăsta care nu mai apare odată!!!

La ora 11 noaptea am ajuns pe vârf.  Cu ultimele puteri am zâmbit la cameră, toţi. Eram obosiţi frânţi. Era târziu şi noi deja mergeam de o zi întreagă. O zi care părea că nu se mai termină.

Bucata dintre vârf şi refugiu pentru mine a fost agonizantă. Nu mă mai puteam ţine pe picioare şi ajunsesem în stadiul în care tot ce îmi doream era să stau, să mă întind şi să dorm. Acolo, între stânci. Oboseala şi lipsa apei îşi spuneau cuvântul. Şi deşi Mihai şi Geo mă asigurau că mai este extrem de puţin până la refugiu, abia mă mai puteam mişca. Pe ultimii metri cred că am fost mai mult târâtă. Nu mai voiam şi nu mai puteam să merg. Voiam să dorm.

În faţa refugiului era cât pe ce să fac o criză de nervi. Uşa era închisă. Eh, era închisă din interior de nişte turişti care efectiv s-au speriat de noi. Nu le-a venit să creadă de unde venim, cât am mers şi ora la care am ajuns.

Am adormit în timp ce mestecam un Mars

 

 

 

Dimineaţa a venit compelt pe neaşteptate. Toată noaptea am visat urât (probabil din cauza deshidratării) şi când m-am trezit m-am speriat. Nu ştiam unde sunt

După ce am mâncat am plecat pe Valea Rea, unde am găsit în sfârşit apă. Zăpadă de fapt. Dar deja nu mai conta, era un lichid. Nu ştiam pe-atunci că zăpada mai rău te deshidratează

Coborârea a fost superbă. Nemişcarea şi singurătatea muntelui pe care le-am simţit pe creste dispar şi în locul lor apar flori, capre negre şi primăvară. Multă primăvară şi mult verde.

Puţin mai jos am stat şi ne-am odihnit la o cascadă. Cred că cea mai frumoasă văzută de mine până acum.

 

vechi avalanşe

 

pe acolo am coborât

 

 

Azi trebuie să ajungem la maşină, numai că pentru asta avem de trecut un munte. Luăm efectiv la picior o culme întreagă şi după o urcare obositoare prin pădure ieşim la o stână. Era plin de polen şi de gâze

De aici nu prea am mai făcut poze. Pentru că au început adevăratele peripeţii.

La prima răpăială şi bucată de furtună ne-am adăpostit în stână.

La a doua deja eram în jnepeni, după ce am pierdut marcajul, chinuindu-ne să nu ne prăvălim între ei. Cred că a fost cea mai terifiantă experienţă pe care am trăit-o vreodată şi cred că atunci am căpătat şi fobia de trăsnete.

Am stat în jnepeni, cu mâinile în cap mai bine de jumătate de oră- spre o oră. Trăsnetele erau înfiorătoare. De fiecare dată când pocnea unul (şi pocnau foaaaaaarte aproape) îţi ţiuiau urechile. Zgomotul era asurzitor, grindina nu contenea şi stăteam depărtaţi unul de altul. Căci dacă trăsneşte… măcar să nu ne trăsnească pe toţi. A fost cel mai acut sentiment de singurătate pe care l-am simţit vreodată. Absolut oribil. Tu, cu gândurile şi fricile tale, în mijlocul furtunii, rugându-te să nu dea. Să nu dea acolo..

Însă nu a dat şi ne-am continuat agonizantul drum prin jnepeni. Erau atât de mari încât nu mergeam pe potecă, ci călcând pe crengi, undeva la 2 metri deasupra solului. Ozo s-a cam chinuit dar a reuşit.

Numai că dragul de el, muntele, nu prea vrea să ne cruţe. Aşa că după ce ne speriem de un grup foarte mar de mistreţi cu pui, începe o nouă rundă. De data asta cu vânt foarte puternic şi ploaie rece. Mergeam unul în spatele celuilalt, făcând cu rândul.

Deja era exasperant, începuse să se însereze, ploua torenţial, era frig şi noi eram uzi fleaşcă. Şi mai era muuuuuuult de mers. Din păcate nici Ozo nu se mai putea deplasa. Îl ajunsese oboseala. Tura era deja prea lungă pentru el şi băuse prea puţină apă. Nu mai putea merge şi îl mai căra din când în când Mihai în braţe. Era deja prea mult, prea mult pentru toţi.

Într-un final am hotărât să punem cortul într-un grajd, în apropierea unei stâne. Era târziu în noapte. Eu am adormit pe rucsac în 30 de secunde.

Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost: Ruxi, vezi că tu rămâi cu Dan, ia-l pe Ozo şi ai grijă de el, Geo trebuie neapărat să ajungă dimineaţă în Bucureşti. Aşa că Mihai şi Geo au plecat prin noapte spre maşină.

Noi am rămas în cort. Noptea a fost lungă. Am înfăşurat zgarda lui Ozo în jurul mâinii, l-am luat în braţe şi ne-am culcat. Pe la ora 3 dimineaţa gălăgie mare, caii o iau la fugă din grajd, câinii latră, Ozo nu schiţează niciun gest. Probabil că a venit ursul.

Dimineaţa vine cu mult soare. Parcă uitasem că există. Mă echipez cum pot cu ceva din hainele lui Dan (eu aveam totul ud), strângem cortul şi plecăm spre stână.

Cel puţin 10 câini se năpustesc la noi, Ozo a rămas însă calm, cred că era prea obosit.

Am vorbit cu un cioban care ne-a îndrumat pe un hăţiş pe care îl ştia el şi în scurt timp eram în drumul spre Nucşoara. Lungul drum spre Nucşoarea, pe care am avut impresia că am făcut o veşnicie.

Ozo abia se mai putea mişca, mi-era teamă să nu păţească ceva. I-am pus pe cap un baticuţ şi făceam popasuri de fiecare dată când se oprea el.

În final am ajuns în Nucşoara, epuizaţi din cauza căldurii. Civilizaţie în sfârşit. Nu ştiu cât de mult i-am dus dorul dar cert e că aveam nevoie de ea

Am urcat în microbuze şi am plecat spre casă. La pachet cu o ieşire de pomină, nişte amintiri frumoase şi un munte care nu mai poate fi scos din suflet sub nicio formă.

 

pe ultimii 3 km (din vreo 20) am fost luaţi de o căruţă

Cel mai curajos şi frumos căţel, care a ajuns pe Moldoveanu cel puţin de 2 ori (din ce ştiu eu) (o dată iarna) şi care a făcut mai mult munte decât muuuuuuuulţi “munţomani” pe care îi cunosc. Era extrem de afectuos, inteligent şi avea o aşa o moacă încât nu îl puteai refuza, orice îţi cerea, orice făcea. Mândru şi pufos, îşi etala silueta în faţa tuturor şi stârnea numai admiraţie. Era zăpăcit şi toată lumea îl adora,  toată lumea se bucura când îl vedea şi cu toţii întrebau de el când Mihai apărea singur. M-am ataşat de el într-un mod inimaginabil, aşa cum cred că au făcut-o toţi cei care l-au întâlnit.

A trecut un an de când a plecat în raiul căţeilor. Acum îl mai vedem doar în poze, dar el e acolo undeva prin munţi şi cu siguranţă aleargă pe poteci împreună cu noi şi latră fericit.