Muntii Ceahlău şi un an de Anotimpul 5

Şi-a venit şi aprilie, în sfârşit cu flori, cu verde, cu soare şi ceva mai multe grade în termometrele amorţite de peste iarnă.
Sărbătoresc explozia de lumină şi culoare cu o ieşire în Ceahlău. Dar numai asta, împreună cu 32 de oameni, sărbătorim 1 an de Anotimpul 5 (deşi eu îi ştiu de numa 4 luni).

Şi-am plecat, ne aşteaptă un drum lung, multe ore petrecute în autocar. Noaptea vine destul de repede, şi deşi oboseala începe să îşi spună cuvântul, nu renunţăm la a cânta cât ne ţin plămânii, ne uităm chiar şi la un film, două, trei, printre râsete şi chicoteli, şi nu în ultimul rând ne ia somnul pe fiecare, înghesuiţi pe scaune, în cele mai incomode poziţii.

Ajungem la Izvorul Muntelui pe la ora 3 şi jumătate. Suntem cu toţii adormiţi, zgribuliţi (deşi afară e foarte cald).

E ciudat, prima dată când ajung la un munte aşa de cu “noaptea în cap”, prima dată când nu admir drumul pe geam, prima dată când în loc să văd pădurea şi crestele, văd o imensitate de întuneric cu stele.
Dar e un ciudat plăcut şi mai mult decât atât, e incredibil de frumos. Noaptea simţi altfel, vezi altfel, fiecare trăire se amplifică, fiecare scârţâit al copacilor sau foşnet al pădurii poate să nască iluzii şi poveşti altfel decât atunci când lumina zilei îţi conduce paşii. La lumina frontalei totul se transformă.

Profităm de răcoarea nopţii şi începem să ne dezmorţim. Drumul nostru lin este întrerupt de câteva ori de pante mai anevoioase, pe care le urcăm râzând, glumind, alunecând pe noroi şi rădăcini. Avem şi doi căţei simpatici după noi, care au fost hrăniţi bine jos la autocar.

Curând începe să se crape de ziuă, şi muntele capătă o formă. Distingem vărfurile copacilor, piscuri micuţe în depărtare, stânci şi petice de zăpadă.

Am vrea să vedem răsăritul, dar încă suntem în mijlocul pădurii. Facem popasuri destul de dese, unde mâncăm, pozăm şi nu în ultimul rând.. căscăm. Mie chiar mi-e somn, unii spun că ar dormi acolo în potecă.

Şi ne răsare şi soarele şi iată că pe la ora 9 zărim cabana Dochia. E incredibil de cald şi de lumină. Ne oprim în faţa cabanei şi admirăm Ceahlăul şi împrejurimile, apoi cuminţi întrăm la un ceai. Eh, un ceai cam rece, cel puţin primul. Al doilea a fost cu noroc.

Cum e încă foarte devreme, ne ducem repejor la somn. Şi am dormit în 3 ore cât alţii în 10. Aşa am simţit. Când m-a trezit alarma de la telefon, aveam impresia că dorm de 2 zile.

Şi-acum să vedem şi muntele. Plecăm agale către schit (avem de dus călugărilor mere, ulei, zahăr, făină). Vârful Toaca ne priveşte semeţ şi cald. Aşa că hai către el. Îl urcăm uşor şi petrecem câteva ore pe stâncile lui, tolăniţi la un soare care ne mângâie feţele de peste iarnă, privim nesfârşirea de culmi, dealuri, păduri, poieni şi sate. Se spune că de pe Ceahlău, în zilele senine, cu plafon de nori şi atmosferă curată, se poate vedea marea. Cum ar fii.. să vezi din inima Moldovei pescăruşii.

Noi nu am văzut-o, dar m-am simţit de parcă atingeam cerul. Ciudat, iarăşi spun.. şi-am fost pe culmi mult mai înalte, dar linişte şi măreţie ca aici nu am simţit niciodată. Cred că e un munte magic, că tot se învârt în jurul lui atâtea poveşti… Aşa că mă învălui cu energia lui, şi privesc în continuare nesfârşirea ce mă înconjoară, corbii, firele de iarbă, fiecare nor şi fiecare bucată de stâncă.
Ne şi jucăm un pic cu bulgări de iarnă, facem poze poze poze şi plecăm, la fel de agale către cabană. Foamea îşi spune cuvântul. Unii mai temerari, aşteaptă apusul deasupra Moldovei.

Şi luăm masa, mămăliguţă cu brânză de burduf, o bunătate, şi evident iarăşi la somn. Camera e călduroasă şi foarte primitoare, aşa că ne trezim abia pe la ora 9 seara. Iarăşi întuneric.
Dar să înceapă distracţia.

Cântece şi voie bună, aşa cum suntem obişnuiţi. Toată cabana cântă cu noi, şi rămănem blocaţi de uimire, când, odată cu “mulţi ani trăiască, anotimpul 5”, apare cel mai simpatic tort pe care l-am văzut vreodată, tort de mămăligă, din care gustăm toţi şi ne bucurăm de el ca nişte copii care au primit bomboane. Orele trec, voia bună rămâne, şi suntem surprinşi în cel mai frumos mod posibil, cu un alt tort, IMENS, cu frişcă multă, confecţionat minunat de Paul. Şocul este mare, suntem cu toţii cu gura căscată de uimire. Cântăm încă o dată de la mulţi ani, şi suntem iarăşi surprinşi de data aceasta de Ancuţa, care ne dăruieşte nişte medalioane făcute din lut, cu diverse mesaje: fericire, libertate, zbor, prieteni şi alte astfel de cuvinte calde. Aleg zborul.

Ies şi pe-afară, în noapte şi privesc luminile oraşelor şi stelele.
La ora 6 diminaţa mă trezesc brusc şi privesc pe geam. Răsărea soarele. Ce poate fii mai bine de atât. Să vezi răsăritul, din căldura patului de la cabană..
Şi trebuie să lăsăm Ceahlăul în liniştea lui, aşa că plecăm agale către casă.

Drum prin jnepeni, într-o mare de răsete şi rostogoliri prin zăpada semi-topită. Mai jos ne întâlnim cu nişte oameni drăguţi şi plini de vorbă, care ne servesc cu vin şi ne cântă.

Şi apoi pădure, pădure şi iarăşi pădure. Miroase a vară, a primăvară, a iarnă, a iarbă încinsă, a pământ umed şi plin de viaţă, a muşchi verde, a libertate. Ne înconjoară toate anotimpurile, sunt frunze uscate, flori proaspete, raze de soare. E linişte cum numai pe munte poţi găsi, e cald. Aş lenevi aici în mijlocul naturii ore în şir, ne spălăm feţele şi mâinile într-un pârâu şi ajungem iarăşi la şosea. Mai bogaţi.

Iarăşi ne aşteaptă un drum lung, cu opriri în Cheile Bicazului şi Lacul Roşu (care era îngheţat.. o minunăţie a naturii, cu copaci ce ies din adâncuri).

În autocar râdem iarăşi cum ne stă în fire, stresez lumea cu al meu oracol, cântăm numai piese străine (sau cel puţin încercăm), ne tolănim pe scaune şi în mod ciudat.. aşteptăm Bucureştiul.

La mulţi ani Anotimpul 5, minunate momente în Ceahlău cu voi.
A fost un munte, au fost păduri şi poteci. A fost magic.