”În Piatra Craiului plecat-am iară
Cu un rucsac în spate și-o ghitară”
După o săptămână cu sus și jos, în care a fost ba da ba nu ba da ba nu, ba alb, negru, verde, roșu, munte, mare, asfalt, iarbă, stânci, am reușit să mă opresc câteva secunde și să ascult.
Și muntele mi-a șoptit: vino! Și m-am dus.
O dimineață blocată în întuneric, căci răsăritul mai așteaptă. Un bagaj trântit în porbagajul mașinii galbene. Un tren viu în care adorm liniștită până în Brașov.
A apărut și soarele. Deasupra Tâmpei zace ceața, frigul ne deschide ochii.
Prima glumă nu întârzie. Așteptăm autobuzul spre Bartolomeu în stația greșită, noroc cu un nene care ne aude vorbind și ne îndrumă, că altfel ne-ar fii prins acolo ora 12, înjurând transportul public din România.
În ritm de muzică populară manelizată, un ”trandafir de la Moldova” cam săltăreț și nu prea pe gustul nostru de culți în ale muzicii, ajungem în micul Zărnești, care nu-i prea mic însă, dar e cald și prietenos și lasă soarele să-i încălzească străduțele.
Ne-am decis. După ce furăm mere dulci din curtea omului (copii am fost, ștrengari rămânem), las jumătate de pâine la marginea drumului (că-i grea și au! spatele) grăbim pasul (ca niște adevărați din ăștia ai muntelui care este) și înaintăm agale printre vaci, boi, vițeluși morocănoși și brândușe de toamnă. Ciudate flori, cum scot ele căpșorul la lumină de două ori pe an, o dată prin zăpada care se topește și încă o dată prin covorul de frunze ruginite.\
Și hai către sus, pe Valea Crăpăturii (de unde în nopți magice ai impresia că răsare luna), printre urzici uriașe care mi-au pus gând rău. Dar Doamne ce cald poate să fie. Pe frunți se scurg broboane de sudoare mai ceva ca vara. Gâfâim, transpirăm, ne minunăm de drumul prăfiut de Plaiul Foii care parcă se vede din cosmos, bem apă de la izvor (da!!!! există izvor pe valea asta. de unde era să știu când am parcurs-o numai iarna pe zăpezi de săniuș sau pe ploi torențiale) și într-un final glorios și apos ajungem la belvedere.
Deci să mâncăm. Un adevărat festin, scoatem tot ce avem prin rucsaci și punem de un adevărat picnic printre muște efemere care perpetueaza specia în cele 3 minute pe care le au de trăit și se izbesc cu nerușinare de frunțile noastre lipicioase. Burta-i plină, mintea-i burdușită. Să dormim? Ar pica la fix un somn dar se face frig așa că ne sacrificăm sforăitul pentru mai târziu și pornim spre ascuțit.
Cocoțăm cu grație lanțuri și stânci, admirăm muți sau prea glumeți peisajul cu adevărat cețos, adică nu, și uite așa cu un picior în fața mâinii, căciula pe ochi și bețele germănoase ne trezim în fața refugiului.
Deci să mâncăm, să ne încălzim, să stergem nasul și să purcedem mai departe la drum. Și.. stupoare. Ceața se dă rapid la o parte, vântul bate de nebun în toate părțile aducând cu el alte bulbuci noroase, jnepenii tremură, stânca rămâne nemișcată și.. și.. da, avem peisaj. Nu mai mult de 10 minute dar suficient ca să ne amintească ce muchie îngustă traversăm atât de siguri pe noi. Piatra Craiului este unul dintre locurile unde îmi dau voie să simt că merg deasupra lumii. Nu e altitudinea responsabilă pentru simțul ăsta, ci farmecul aparte pe care îl are construcția asta minunată a naturii.
La pas. Vârfulețe mici și mari, cățărate, descățărate, prieteni vechi și noi întâlniți prin ceață, nici măcar o capră neagră, coacăze delicoase (sau merișoare? sau nebunele? hmmm. nu am căzut la un comun acord, dar au fost bune, am mâncat cele mai multe și n-am luat-o razna, am îmbățișat starea mea naturală de zăpăcită cronică).
Pe Piscul Baciului cunoaștem 3 turiști care ne anunță că refugiul Grind este arhiplin (17 oameni – săracii.. cred că au dormit cam hmm, așa cum fuse anul trecut în noimebrie, tot aici în Grind)
Așa că hai să coborâm jos la Grind, poate acolo avem noroc. Păcat, am fii vrut ca mâine să terminăm creasta și să coborâm pe Marele Grohotiș.
Pe-aici n-am mai fost, așa că în noaptea care se lasă rapid peste noi, admir fiecare bucățică de stâncă, cobor ușor cu grohotișul și ma entuziasmez ca un copil când văd focul de la refugiu. O să mâncăăăăăm. În sfârșit. Pe ultima bucățică de munte coborât aprindem luminițele deoarece suntem înconjurați de întuneric.
La refugiu multă lume, ne întâmpină veseli și aflăm că și aici este destul de multă lume, însă loc de câțiva oameni mici mai este.
Dar noi nu vrem să terminăm aventura mică, așa că după un strop de relaxare și câteva vorbe schimbate cu un salvamontist foarte jovial și curios în sensul foarte bun, decidem să coborăm la stână.
Printre copaci căzuți de drujbă și ciupercile care în ziua următoare ne vor fi tovarăși de drum credincioși, stingem un pic lumina și bâjbâim printre razele lunii, ajungem la locul de somn.
O stână imensă, cu trei camere locuibile, unde suntem iarăși întâmpinați de alți turiști care ne cazează.
Deci să mâncăm. Dar cum s-o facem fără foc, fără apă. Așadar, hai la bălăureală pe la marginea pădurii în căutare de lichid, și apoi chinuială cu lemne umede ca să aprindem și noi o flacără la care să gătim.
Și câte stele. Și câtă liniște. Și ce nor uriaș și alb vine de sus spre noi. E frig și bine, fețele ne sunt luminate de foc, poveștile nu se lasă așteptate. Niciun animal. Niciun fir de iarbă nu mișcă. E numai Piatra Craiului.
Dar ni se face somn, așa că ne aruncăm în paturile pufoase și încercăm un somn. Zic încercăm pentru că o frontală stă agățată de un cui, și este aprinsă (nu a noastră, a celorlalți.. poate că aveau impresia că dacă e lumină ursului îi e rușine să-și arate botul – poate au avut dreptate căci nu ne-a vizitat), un radio ne cântă în surdină melodii de la Europa Fm (de-am ajuns să visăm în funcție de piesa auzită sau să avem impresia că odată cu trecerea orelor se dă volumul mai tare), și trei oameni fac întrecere la sforăit (o adevărată încântare pentru auz).
Ne trezim buimaci în întuneric, deși ora 10 (camera noastră cu un singur geam opac este întunecată), punem de-o masă și plecăm spre cabana Curmătura.
Cică promenadă, cică 37 de metri diferență de nivel. 2 ore și ceva în care am fotografiat toate ciupercile pământului, în căutarea celei mai frumoase. Mici, cu pete colorate, cocoțate și îngămădite pe trunchiuri de brazi, cu pălăriile căzute în iarbă, cu toată familia stând la sfat la umbra unui molid, făcând umbră altor buruieni sau ascunzându-se printre bușteni doborâți, mii de ciuperci ne-au purtat pașii prin pădure. Ne-au părăsit însă când au observat că se îngroașă gluma și avem ceva pante sănătoase de urcat.
Curmătura ne așteaptă cu ai ei căței, viespi care se sinucid în ciorbă și-un soare numai bun de alt somn.
Apoi alte ciuperci suspendate în copaci și cai care de data asta nu atacă.
Iar până la Botorog băgăm o alergătură scurtă, așa, de control, ca să nu spună careva că ne-am pierdut din antrenament.
Lăsăm muntele ăsta cu drag și dor, cu ale lui ciuperci halucinogele din care nu am gustat, cu ale lui stânci și capre negre care nu s-au arătat, cu ale lui poteci bătute de atâtea ori, la care ne vom întoarce curând.
”Și mă plimbam hai-hui prin Piatra Craiului
Să-i întâlnesc pe cei ce m-au născut.”
