Escaladă in Macin – dar sa nu uitam furtuna

Ne-a luat ceva timp până când am reușit să ne hotărâm ce vom face în acest sfârșit de săptămână. În continuare vremea se anunță destul de neprietenoasă cam pe toate coclaurile pe care am vrea noi să umblăm și implicit cam pe toate stâncile pe care am vrea să cocoțăm.

Așa că alegem o variantă care ne poate satisface pentru moment pofta de munte și un pic de cățărat. Se pare că de la un timp suntem atrași într-un mod cel puțin ciudat de Dunăre. Am început cu Băile Herculane de Paște, am continuat cu Basarbovo și o bălăceală la Ara și acum iată-ne luând din nou drumul către Dunăre. De data asta plecăm spre Măcin, eu, Andrei, Roz și Andrei D.

Și cum avem de parcurs aproximativ 300 de km, plecarea se va face undeva foaaaaaaarte de dimineață. Am reușit să dormim cam vreo 3 ore, oarecum în reprize  (eu) din cauza unei răceli de toată frumusețea cu care m-am pricopsit weekend-ul trecut de la aerul condiționat din mașină.

Așadar, cu toată noaptea în cap și somnul înghesuit bine într-o jumătate de ochi, pe la ora 5.30 îi culegem pe Andrei și Roz, și cu rezervorul pe zero pornim către cea mai apropiată benzinărie și apoi către Autostrada Soarelui.

Care în această dimineață răcoroasă (slavă Domnului), chiar este a soarelui. Pentru că prindem un frumos răsărit așa ca la câmpie. Până în Slobozia la volan se instalează Andrei așa că am ocazia să fiu și eu un copilot problematic. Reușesc să vărs o bună parte din sticla de cola pe mine, pe banchetă și pe aparatul foto. Eh, mi-e soooooooooomn. În Slobozia facem un popas pentru o super cafea binemeritată și necesară și trec și eu la volan.

Drumul nostru șerpuiește alene prin câmpie și ne minunăm de frumusețea Dobrogei. Lanuri de grâu verde și rapiță strălucitoare cât vezi cu ochii, maci și lacuri specifice luncii, iepurași îndrăzneți care traversează șoseaua, toate anunță o ieșire extrem de frumoasă.

In Traian a fost absolut extraordinar. Am mers cu a-ntâia aproximativ 10-15 km și am făcut slalom printre niște cratere cel puțin uriașe.  Îți venea efectiv să lași mașina în drum, să faci rost de niște cai și s-o pornești la căruță. Eh…

Cu încă un popas de admirat câmpurile nesfârșite, pe la ora 10 și ceva ajungem la greci. Pardon, în Greci, unde străbatem străduțele care la fel, necesită căruță sau măcar un tractor (interesant mi s-a părut că pe-acolo am văzut numai bmw-uri + alte asemenea boliduri ). Lăsăm mașina la marginea unei fântâni și pornim în agonizantul drum de o oră spre locul de campare. O oră care mi s-a părut că nu se mai termină, pe o căldură infernală specifică Bărăganului de-am reușit cred, să transpiram inclusiv toxinele de la gustarea de la Mc de peste 3 luni. Ce-i drept avem și bagaje grele, că deh, e puțiiiiiiiiin de mers. Puțin da’ cald.

Noroc cu peisajul. Mi se pare extrem de interesant cum răsar așa deodată din nimic munții ăștia. Și apoi, cât ai vedea cu ochii, o întindere parcă infinită de lanuri. Parcă ar fi un puzzle perfect ordonat și aranjat de o mână cu talent artistic. Punem corturile în șa, la întrarea în pădurea deasă sub niște copaci, sperăm noi cu risc scăzut de paratrăsnet.

Zona îmi inspiră încredere în eventualitatea unei furtuni. Îmi inspiră dar nu prea, vom vedea mai târziu. Zecile de copaci trăsniți împrăștiați pe toată muchia îmi dau fiori reci pe șira spinării.

Plecăm spre carieră printre stejari pitici, goruni și broscuțe țestoase. Sunt complet dezamăgită când, odată ajunși acolo realizez că nu e pic de umbră și că în scurt timp vom deveni cartofi prăjiți. Dezamăgită pentru că nu avem niște cola. Că mergea cu cartofii.

Și începe marea cocoțeală. Sau mai bine spun marea chinuială, căci pentru ăștia mai mici de înălțime, cap de coardă înseamnă morcov cu tot cu ogor direct în fund. Asigurări depărtate tare, plus granitul cu care eu cel puțin nu sunt deloc obișnuită. Noroc că realizez repede că până și cea mai mică denivelare (inclusv denivelările de juma de cm) poate să țină perfect cele 40 de kile ale mele

Din păcate aproape toate pozele de la stanca au ieșit arse. Habar nu am de ce…

Eh și cum ne jucăm noi aici  încep ușor ușor să se adune norii mei preferați. Și-anume cumulonimbușii, ăia care prevestesc super furtuni cu descărcări electrice și părul măciucă de frică.

Decidem să strângem tot ce avem cât mai repede și să ne întoarcem la corturi în siguranță. Numai că draga de ea, mama natură, are alte planuri cu noi. Și dă-i cu bum bum. Dap, deja a început. Noi încă avem echipament în perete. Eu cu Roz luăm tot ce se poate lua și plecăm înainte, în pas voios milităresc aproape alergat către șa. Sunt aproximativ 15-20 de minute de mers. Pentru moment Roz pare extrem de relaxată și insistă să fotografiez o broască țestoasă uriașă.

Cu inima agitându-se să-mi sară dintre măsele, scot aparatul și fac poza. Apoi ne continuăm rapid drumul. Deja plouă violent, cu picături uriașe care se transformă treptat în grindină. Cu fiecare trăsnet și zgomot asurzitor simt tot mai acut nevoia de a fi la adăpost. Dar care adăpost? Cerul parcă se rupe în două. Încerăm să evităm linia crestei și mergem cumva la vreo 20 de m sub ea. În scurt timp (care numai scurt nu a părut) suntem la corturi. Aruncăm echipamentul și intrăm. Ne schimbăm de hainele ude, aprindem câte o țigară, desfacem o bere și tresărim la fiecare zdruncinătură provocată de trăsnete.

Furtuna este acum exact deasupra noastră și tot mai puternică, băieții nu au venit încă și nu pot decât să mă rog să nu  dea vreun trăsnet nenorocit exact în zona noastră. După vreo 15-20 de minute apar și băieții, uzi fleașcă și nu foarte relaxați. E chiar nasoală furtuna și tunetele sunt din când în când asurzitoare. Efectiv se zguduie pământul.

După multe țigări, o a doua bere și vreo oră trece și vijelia. Și acum urmează operațiunea dat afară apa din cort. Și din al nostru și din al lui Andrei și Roz. Pentru că nu mai plouă ne punem frumos pe gătit, stăm ca șopârlele pe singurul loc unde nu este ud (niște stânci) și reușim să facem chiar și un foc la care ne încălzim până seara târziu, când noi fulgere care brăzdează cerul ne trimit la somn. Din fericire nu a mai fost nicio furtună și am dormit liniștiți și neîntorși până dimineață.

Iarăși soare, mult soare, așa că toată poiana se umple de haine și echipament ud pus la uscat. Micul dejun și strânsul corturilor durează destul de mult. Ne e lene, ne e cald și n-avem niciun chef să cărăm carabalâcul în spate nici măcar 20 de minute.

Cu chiu cu vai ne urnim și ajungem iarăși la carieră. Sunt iarăși câteva mii de grade așa că ne pârjolim binișor pe toate părțile. Încercăm mai multe trasee  dintre care de departe cel mai interesant mi s-a părut Ionuț (în care a pus Andrei D o manșă – distanța între ultima asigurare și top era de vreo 4-5 metri și la o eventuală cădere de sus ar fi avut ocazia să dea cu fundul de pământ). Ne-am mai jucat apoi pe Cioc, Banana, Tropicana iar Andrei D a făcut o încercare pe Balcoane. Numai că nu a reușit deoarece prima asigurare era undeva pe la vreo 6-7 m de la sol, primul spit se pare că a fost scos.

Curând ne declarăm învinși de căldura infernală și luăm la pas drumul de carieră către oraș.

Aaaaaah ce-aș dormi sub un stejar acum… dar avem drum de parcurs înapoi spre casă. Ne delectăm cu o pizza la marginea drumului și o bere (eu fără alcool – aveam de ales între asta și American Cola așa că am ales răul cel mai mic) și plecăm spre casă.

Las Andreiul la gară, îi las pe Roz și Andrei D acasă și într-un final ajung și eu în pat la somn. Nu o să uit Măcinul ăsta prea curând, peisajele au fost superbe si furtuna încă îmi stă lipită de creier. A fost interesant, dar nu pot spune că mi-a plăcut. Iar ca bonus, arsurile de pe spate îmi fac noaptea aproape insuportabilă.

Ei, totul e bine când se termină cu bine.

Pe curând!