Ieşirea la Veliko s-a desfăşurat sub semnul întrebării de la început până la sfârşit. Cele câteva zile de vacanţă m-au transportat prin tot felul de stări, de la dorinţa de a căţăra, le neputinţa în faţa stâncii, emoţii de tot felul pe anumite trasee şi o plecare spre România în trombă. Şi nu în ultimul rând ploaie, muuultă ploaie.
Dar să începem cu începutul.
Dimineaţa ne prinde la ora 7 la Rose şi la Andrei la bloc, care plecau la drum împreună cu Octavian şi Viorica. Iar noi, doar noi doi. Pe moment mi-aş fi dorit să mai avem şi noi oameni în maşină, dar planetele nu s-au aliniat cum trebuie şi câţiva oameni au contramandat în ultimul moment. Asta este, până la urmă tot răul este spre bine, aveam să aflu asta ceva mai târziu.
Ne-am oprit la pus benzină, am făcut şi un popas şi apoi, ţine-te bine după Octavian printre tiruri. Nu mai ştiu la ce oră am ajuns în Veliko, cert e că ne-am învârtit destul de mult până am nimerit drumul spre mânăstire, dar când am făcut-o, nimic nu ne-a mai putut opri
Am mers la Trinity, în sectoarele A şi B, cică cele mai uşoare.
Deşi calcar, stânca are cu totul altă formă decât suntem noi obişnuiţi. Cel puţin pentru mine şi Andrei, care nu am mai fost pe aici. Prize întoarse şi totul cu aspect de cărămizi puse una peste alta. Interesant, dar pentru mine nu foarte îmbietor. Aşa că începem cu un traseu uşurel, care pe mine însă m-a solicitat suficient.
M-am dus direct cap, aşa că a fost o surpriză totală întâlnirea cu stânca. La picior, aproape peste tot este la echilibru sau la aderenţă. La mână, prize scurse sau întoarse. Bleah. Şi să nu uităm de asigurări, la prima vedere un pic cam depărtate.
Adrenalină la maxim. Ne dăm pe-aici de 2-3 ori şi ne întoarcem la fisura celebră (The direct slit) pe care se dă Andrei Done nu prea entuziast. Prizele sunt ciudate, fisura şi mai ciudată şi nu prea reuşeşte să ajungă foarte sus. Suntem invitaţi şi noi să încercăm, dar nu ne atrage deloc. N-am venit să mă chinui, am venit să mă distrez Of şi de câtă distracţie am avut parte.
Octavian tocmai a pus o manşă pe un traseu alăturat în sectorul A. Îl întreb dacă este căţărabil, îmi răspunde că are nişte paşi mai interesanţi, aşa că mă pornesc la echipat.
Nu ştiam ce înţelege Octavian prin paşi interesanţi, dar aveam să aflu N-am descoperit care este numele traseului sau ce grad are, noi l-am estimat pe la un 7. Deşi la prima vedere pare uşor.
Dau manşa jos, mă leg în coardă şi plec la drum. Dar vaaaaaaai, ce drum. La prima asigurare ajung printr-o mişcare echilibristică foarte interesantă şi cu destul de mult morcov. Mai departe urc cam nesigură pe mine şi din ce în ce mai speriată. Nu reuşesc să asigur. Sunt în dreptul spitului, pe un prag, dar la vreun metru dreapta de locul unde trebuie să ajung de fapt. Iar traversările nu sunt punctul meu forte. Nici nu ştiu dacă am vreun punct forte de fapt Stau şi behăi vreo 10 minute, timp în care sper că poate vine careva să mă salveze din situaţia nu tocmai roz.
Octavian îmi dă indicaţii şi până la urmă, atârnând în lateral într-o mână reuşesc să asigur. De aici, tot traseul a fost pentru mine o adevărată luptă pentru fiecare pas. Mai sus, stânca devine un adevărat diedru, unde trebuie să merg la aderenţă, cu prize extrem de ciudate la mână, pe punctul de a pica la aboslut fiecare mişcare. Am fost tare la limită şi mi-a fost extrem dar extrem de frică. Erau momente în care nici nu îi mai auzeam pe cei de jos şi am ajuns la un nivel de concentrare de care nu mă credeam capabilă. Habar nu am cum am urcat. Sau de ce. De ruşine că am dat manşa jos, vitează că pot duce traseul până la capăt, sau mânată de adrenalină, de frică, nu pot să îmi explic. Cert e că am ieşit la lumină, pe ultimii 5 metri extrem de uşori, unde am pus la loc manşa ce-o furasem. Aleluia. Chiar că nu-mi mai trebuie nimic pe ziua de azi.
Am mai urcat manşă pe traseul cu fisură, de unde am dat şi rapel, în timp ce ceilalţi s-au jucat pe alte trasee din zonă. Eu mă simt epuizată psihic. Mi-a cam ajuns.
Ne întoarcem la maşini, luăm apă şi mergem la zona de corturi, unde stăm la foc şi la poveşti până târziu în noapte.
A doua zi am fost în zona de căţărare de lângă mânăstire. Nu pot spune că a fost o zi prea productivă. Andrei s-a încăpăţânat să se dea pe un traseu cu un pas dubios în care a stat vreo 2 ore. Urcă, coboară, urcă, coboară, am încercat şi eu dar fără rezultat, mai plaseză o nucă, mai un friend ce iese la prima mişcare, mai o glumă, mai o ţigară, până am realizat că a venit ditamai căldura şi ne-am dat şi noi doar pe vreo două trasee.
De nervi că nu ne place zona ne-am lungit la soare şi am aşteptat să creeze mama natură şi ceva mai accesibil. Ceea ce a şi făcut
Ne-am mutat iar catrafusele către o altă zonă cu trasee de 2 lungimi. Traseu din care Andrei şi Rose astăzi s-au dat jos din prima lungime. Nu le venea să meargă mai departe
Şi-am aflat şi de ce când am pornit cap pe prima lungime. Deşi uşor, asigurările sunt la kilometri depărare, stânca mi se pare friabilă şi am ajuns într-un punct în care văd următorul piton la vreo 7-8 metri mai sus. Stau, analizez şi decid, bineînţeles, să cobor
Încearcă şi Andrei, care ajunge tot până unde am ajuns eu şi coboară şi el Mai târziu un pic a urcat şi Octavian care a spus că mai era totuşi un piton intermediar dar cam ascuns. El să fie sănător, pitonul zic. Ne mai jucăm un pic pe o fisură, eu şi Rose, timp în care ceilalţi reuşesc să cucerească ce mai era prin zonă.
Seara o petrecem printre picuri de ploaie şi dans în mijlocul străzii necirculate. Şi-am încins nişte horeee, de toată frumuseţea.
A treia zi am plecat spre Usteto, trei maşini, orbecăind prin Veliko în zig zag, ba după maşina lui Octavian, ba după a mea, ba după a lui Mati, o adevărată distracţie. După o plimbare frumoasă printr-o mică pădurice ajungem şi la traseele noastre. Eu şi Andrei rămânem în prima zonă, ceilalţi se duc mai jos şi căutăm din priviri un traseu mai uşor.
Andrei se echipează, asigură la primele 2 pitoane şi observă că de acolo e mulţimea vidă. Nicio asigurare mai departe. Ne dezmeticim rapid, când suntem abordaţi de o bulgăroaică ce avea pe ea nişte hexuri cât capul meu care ne spune că traseul este de mobile. Aaaa, bun, hai dă-te jos că ai pe tine 2 nuci şi un friend.
Căutăm apoi un traseu mai prietenos, pe care se văd spiturile lucind şi pănă să apuce Andrei să pună prima asigurare, începe ploaia. Ne băgăm cu toţii sub un prag, noi, cuplul de bulgari care căţărau exclusiv la mobile şi 2 nemţi.
A fost foarte distractiv, ba începea ploaia, ba se oprea, ba puneam o buclă, ba ne dădeam jos.
Încerc şi eu pe traseul pe care s-a dat Andrei, cu o intrare extrem de dubioasă unde am fost sprijinită fix de posterior pentru a putea asigura la primul spit Că doar aşa e la stâncă, trebuie să te mai ajute coechipierul.
Traseul a fost frumos, m-a prins şi ploaia şi ulterior ne-am mutat pe alt traseu, pe care nici eu şi nici Andrei nu am putut să îl ducem până la capăt. Din păcate a trebuit să plecăm spre corturi pentru că nu am fost atenţi şi am plecat fără mâncare şi fără apă. Păcat, dar asta e.
La corturi ajungem lihniţi de foame, iar pe seară mergem la o pizza şi ulterior la un bar de rock foarte mişto în apropiere, unde bem o bere.
Seara la corturi a fost cam apatică, era frig, plouase toată după-amiaza şi nu mai aveam niciun chef să stăm la palavre aşa că ne-am pus la somn.
Dar noaptea asta avea alte planuri cu noi. Pe la 4 dimineaţa m-a trezit Andrei că îi este foarte rău, îl lua cu leşin, voma şi îi era extrem de frig. Nici nu ştiam ce să îi fac. Medicamente nu prea aveam la noi, iar starea în care era el nu-mi dădea prea multe soluţii de rezolvare. Până la ora 6 şi ceva am dat ture cu maşina cu căldura la maxim, am făcut ceaiuri, dar nimic nu i-a îmbunătăţit starea. Nu aveam încotro. L-am trezit pe Octavian să îi spun că plecăm, m-a ajutat să strâng cortul şi în 3 ore şi ceva de agonie pentru Andrei, în care ba a dormit, ba a zăcut, am ajuns în Bucureşti.
După alte câteva ceaiuri şi nişte medicamente de stomac, am realizat că insolaţia şi mâncarea probabil alterată îi puseseră capac. Apoi, am reuşit să dormim.
Veliko nu a fost cu noroc de data asta şi nu ştiu dacă vom mai ajunge pe acolo prea curând. Traseele pe mine nu m-au satisfăcut, nu erau pe nivelul meu şi nici pe gustul meu. Bulgaria? Rămâne deocamdată Tyulenovo, Basarbovo şi Bansko. Veliko, poate cand vom fi mai pregătiţi.
Pe curând!
6 comentarii
Ce repede a trecut timpul! Mai ieri citeam jurnale de inceput de catarare in care atingeai apogeul fricii cu sute de cuvinte, simpatice de-altfel, iar acum pornesti cap pe trasee plina de curaj si sunt sigura ca daca erau planetele un pic mai aliniate, nici ploaia nu te-ar fi oprit.
Bravo mai Rux, cum i-am scris si lui Rose la un moment dat, pe voi doua va vad formand o echipa excelenta
Oricum, cred ca este un pas firesc pentru cei care merg pe munte si odata cu cataratul asta afli lucruri foarte interesante despre tine, pe mine ma uimeste de fiecare data cand ies la stanca.
Te pup si-ti multumesc pentru cuvintele frumoase.
Sunt destul de multe trasee usoare si la Veliko, dar trebuie sa mergi mai la sigur. Oricum, recomand la toamna (acum e prea cald) sa incercati faleza de la Tabachka de care probabil ati auzit deja. Gazduieste destul de multe trasee usoare si interesante.
Totusi, ar fi bine sa va antrenati si sa va obisnuiti pe toate dubioseniile de stanca. Intr-adevar calcarul are multe forme, mai placute sau nu, dar trebuie sa ne simtim “acasa” pe orice fel de stanca.
Toate cele bune!
Oase
Da, probabil ca o sa mai mergem cand o fi vremea urata pe la noi. Si vom studia si mai bine topo-urile cu zonele de catarat
wow! frumos descris! Mie mi se pare ca te-ai dus cu mult curaj pe fisura aia (de unde ai dat jos mansa). In iesirea precedenta, acolo m-am dat mansa si-am picat

…. e dubios nitel la inceput. Eu sper sa mai ajung in zona cand voi fi mai pregatita si sa mai incercam si alte trasee. Cat despre traseul acela de 3 lungimi, Andrei nu a continuat prima oara pt ca deja batea vantul si se apropia seara dar a doua zi, l-am facut (2 echipe, impreuna cu Octavian si Viorica) si DA, intr-adevar e un traseu frumos,totusi nu foarte bine asigurat si cu ceva pasi interesanti….se apropie mai mult de alpinsm.
Stiam ca ati facut a doua zi traseul. Noi, cum am spus si in jurnal, nu cred ca vom mai ajunge prea curand acolo. Cat despre fisura aia si curajul, e amuzant contrastul intre ce se observa de jos si ce simti tu la fata locului