Primul ski de tură – Munţii Baiului

19 decembrie 2010

Cine: eu şi Andrei

Unde: Munţii Baiului

Traseu: Azuga – pârtia Sorica – Culmea Urechea (vf. Urechea, vf. Dutca) – Culmea Zamora – Buşteni

Vremea: oareşcum potrivnică, dar … minunatăăăăă

Traseu:

De vreo două săptămâni nu prea s-au aliniat planetele pentru o ieşire la munte. Ba facem cale întoarsă din Buşteni, la drum de dimineaţă cu tot cu rucsacii plini, ba ne plimbăm prin alte orăşele cu treburi (cumpărat skiuri şi altele).

Aşa că iată, cu chiu cu vai, de data asta cu mult mai mult chiiiiiiiiiiiiiu!!!! plecăm la drum. Şi nu orice drum. primul (meu) drum cu skiurile de tură.

Numai -10 grade la 4 dimineaţa- Şi când spun numai, nu o fac ironic, deoarece pe parcursul zilei temperatura a tot scăzut şi-a mai scăzut un pic, cât să ne îngheţe tot şi toate.

Dar nimic nu ne mai poate opri de data asta, nici măcar gerul din tren, nici măcar bateriile pentru frontale uitate acasă. Şi iată cum la 6 jumate dimineaţa, pe-un vâj de zi de iarnă în Azuga, căutăm un magazin. Şi-l găsim. De acolo, tot agale printre case adormite şi străduţe înzăpezite, către pârtia Sorica.

Pentru mine este ceva complet nou, aşa că cel puţin prima parte a urcuşului o fac cu ochii fixaţi pe clăpari. Parcă acum aş învăţa să merg. Andrei strigă la mine să mă uit şi eu în jur. Cum o fac, cum întru într-un şănţuleţ făcut de ratrac şi o iau la vale cu spatele pe canturi. This was not funnyyyy Eh, acum e, atunci nu a fost. Ninge ca într-o veritabilă zi de iarnă, brazii sunt încărcaţi de chiciură şi zăpadă îngheţată şi mi-e clar că suntem sub plafonul de nori.

Mi se pare greu, dar este în acelaşi timp extrem de plăcut. Efortul depus nu se compară cu urcatul la bocanc, este simţitor mai mic, dar îţi antreneză alte grupe de muşchi. Şi asta se simte din plin. Transpir, gâfâi dar îmi placeeeee.

Cu maaaaare greutate mă abţin să nu mă duc la vale atunci când ajungem sus în buza pârtiei. Zăpada este numai bună de skiat şi pârtia este complet liberă. Dar neah, am venit să facem ceva mai multă mişcare astăzi. Aşa că lăsăm pârtia pentru alte zile.

Sus nu e absolut nimeni. Am cam bea un ceai, pentru că apa deja a îngheţat în sticle (o să trec iarăşi la termos) însă toate uşile sunt închise. Odată cu noi, ajunge sus şi prima goldolă. Eheeeei, ce matinali mai suntem

Aşa că pornim la picior, aprdon, la skiu printr-un mare vânt şi un mare frig care nu zăboveşte prea mult pe-afară, aşa că ne ia din toate părţile şi ne îngheaţă fără milă. Nu mai simt nici faţă, nici mâini, nici nimic. Nările mi se lipesc atunci când respir şi ochelarii nu îii pot folosi pentru că au îngheţat şi ei bocnă şi nu se mai distinge nimic prin lentilă. Aaaah, ce frustrant.

Şi totuşi, spectacolul norilor care zboară de colo colo nu poate fi egalat cu nimic. Petice de lumină răzbat prin plafon, iar zăpada viscolită şi ninsă creează o perdea alburie dincolo de care îşi croiesc formele munţii de împrejur. Deodată apar Bucegii. De-aici din Baiului par uriaşi. O imensitate de stâncă ivindu-se brusc dintr-o vale. Ce frumos…

Aş vrea să fac mai multe poze însă frigul nu mă lasă deloc. Cum scot aparatul, obiectivul îngheaţă instantaneu, o dată cu el şi lentila şi oglinda. Prognoza zicea -14, dar cu vântul ăsta cred că se duce lejer pe la -20 / -25. Reuşesc să fac câteva poze după ce ţin în prealabil obiectivul pe sub haine. Numai că nici asta nu e o idee prea bună pentru că după ce îl scot se abureşte şi îngheaţă dacă are cineva vreo soluţie pentru chestia asta să mă anunţe şi pe mine…

Din păcare prea multă zăpadă nu este. Mai mult pe potecă, dar şi acolo viscolită. Sunt multe zone unde trebuie să mergem pe iarbă, dar şi alte zone unde săpăm tranşee prin nămeţi.

 

Cum suntem copii frumoşi şi cuminţi (şi modeşti, evident) în toată acea pustietate (okok, nu cea mai mare pustietate, dar totuşi…, la stâna de pe culmea Zamora, ne întâlnim cu un domn care ne serveşte cu ceai cald. Stăm şi noi puţin în foişor. Este o linişte fantastică (dap, dacă nu aş vorbi eu), nicio urmă de paşi în zăpadă.

Câteodată, când sunt pe munte, am impresia că timpul încremeneşte, sau dispare complet. Nu rămâne decât cerul, pădurea şi stânca. Şi acum, zăpada. Zăpada neatinsă prin care skiem la vale. E de poveste peisajul şi-mi inspiră Craciun şi miros de sarmale şi braaaad mare şi frumos şi împodobit. Şi multă căldură.
E ciudat. E aşa un frig de simţi fiecare gură de aer pe care o inspiri. Şi totuşi, eu simt căldură şi miros de lemne pe sobă.

Coborârea este lungă, presărată cu pietre pe ici colo, cu dat la beţe şi ocolit pârâiaşe. Şi totuşi frumoasă. Prin pădure ţipenie de om, iarăşi o linişte de-ţi ţiuie urechile şi brazii încărcaţi.

Poză la final de traseu. Am cam obosit, simt cum îmi ard toţi muşchii. Şi totuşi sunt extrem de fericită. Am făcut prima ieşire pe skiuri de tură, şi nu cred că le mai las din picioare iarna asta
Numai să vină odată zăpezile alea.