Bezdead și împrejurimi

Un weekend minunat petrecut la Bezdead, departe de zgomotul orașului, departe de praf și de căldură și de agitație, printre animăluțe, răcoarea sepcifică de la munte și mâncarea delicioasă gătită de bunica lui Andrei. Din păcate nu cu bicicletele, așa cu eram obișnuiți noi. Pentru că a mea este în pioneze. Mă rog, nu chiar în pioneze, că ar fi ceva cam grav, dar are lipsă ceva esențial momentan, și-anume frânele.

Ajungem târziu, sâmbătă, pe la ora 15.00, după ce ne-am dat în stânga și-n dreapta așteptând să se schimbe ceva prognoze. Care însă nu s-au schimbat deloc.

Suntem hrăniți bine, interogați bine (că deh, așa sunt bunicii) și plecăm la plimbare. Mai întâi un pic prin ogradă. Îl vizităm pe Max pax, apoi pe Laica, o cățelușă taaaare drăguță și veselă, care stă în spatele curții, apoi mă trezesc cu 2 pui de găină în brațe, total pe neașteptate.

Totul este aici așa cum trebuie să fie aici. Spațiul tău, băncuța ta, camera ta de zi, copacul tău. Și de ce nu, atât cât vezi cu ochii, liniștea ta.

Seara mâncăm niște pufuleți, bem o bere Ciucaș, normal și stăm pe islaz, în liniște și întuneric și numărăm stele, sateliți și dacă avem noroc și niște ozn-uri.

Și cum stăm noi așa romantic, ca niște guguștiuci, aud ceva. Un sunet neidentificat, foarte clar și foarte ciudat. Hmmm. Brrrr. Ce-o fi fost asta?

– Eh, sunt caii mai jos în albia râului, ți-amintești că i-am văzut mai devreme?

– Ah, da.

Și continuăm să stăm pe întuneric să urmărim sateliți. Și iar se aude acel zgomot nu tocmai plăcut. De data asta mult mai aproape. Mult prea aproape.

– Să nu te sperii, sunt caii ăia aici.

Era un întuneric de îți băgai degetele-n ochi și ochii-n gură, ca să nu zic în altceva.

– Cât de aproape?

Dau să aprind frontala dar mă sperii atât de tare de ochii pe care îi văd prin noapte, că aproape mă rostogolesc la vale în încercarea de a o lua la fugă. Calul se sperie și el și face urât, eu mă sperii și fac și mai urât, Andrei aruncă un băț după el, eu sunt deja în curte, behăind, cu un papuc într-o mână și altul în picior, ca Cenusăreasa. Cenușăreasa de Bezdead alergată de-un cal. Hm.

Andrei mă cheamă înapoi de islaz. Nu mersi.

Ne ducem la culcare, în camera de jos, supranumită și frigider, pentru că în plină vară, când afară sunt 45 de grade, acolo nu sunt mai mult de 20 Minunat.

A doua zi, după un mic dejun ca la țară, Andrei mă prostește că și-a uitat bricheta sub un copac cu o zi în urmă (eh, chiar și-o uitase, dar mie mi-a spus ca mergem doar pană acolo) și facem o tură de vreo 3 ore, prin pădurile din împrejurimi, pe o căldură absolut infernală, de deșert al dracu de secetos și sufocant, printre tufe de cătină foarte ciufută și foarte pusă pe zgâriat tot ce mișcă, printre văcuțe ce pasc la umbra brazilor și stejarilor.

Iarăși linște, iarăși calmul ăla care începe să ne dispară nouă orășenilor complet. Cu toate weekend-urile astea petrecute la munte și în natură… ne dăm din ce în ce mai mult cu capul de pereți. Nu neapărat la propriu, dar cine știe…

Nu-mi mai ajung cele 2 zile petrecute departe de betoane. Nu îmi mai ajung deloc.

 

Pe curând!