Turnul Seciului și Valea Horoabei

Am plecat pe-o zi cu soare și ne-am întors pe-o zi cu praf și-n măsele și pe sub măsele.

Eu, Andrei și Andrei D. Am zis să mergem la o zi pe la Padina, să cățărăm un pic prin Turnul Seciului și apoi, om mai vedea. Așa că am pornit la drum și pe drum și după ce ne-am sfătuit foarte temeinic și în cunoștință de cauză (?), am luat decizia care ne va schimba viața și nivelul nervilor și concepția despre praf și despre gropi. Asta așa, ca să nu ne mai plângem degeaba că e Bucureștiul sufocat de toate cele.

Am ales să urcăm prin Moroieni, prin patria cailor lăsați liber pe mijlocul drumului, oamenilor lăsați liberi să zburde pe câmpii, mașinilor lăsate libere să staționeze de-a latul pe șosea, gropilor lăsate libere să crească și să se înmulțească, că deh, așa a dat Dumnezeu.

Bun.

Cei 30 de kilometri mi-au mâncat creierii și și-au lăsat o ștampilă plină de praf și zgâlțâieli pe capetele și stomacurile noastre și nu în ultimul rând au stresat și agresat sălbatic buburuza mea 206, care din fericire a rezistat cu stoicism și fără să clacheze epuizată până la final.

Am crezut că nu mai ajungem și am crezut că dacă cumva mă enervează vreun deștept îi dau cu prima cărămidă pe care o întâlnesc, fix în cap. Sau poate cu o groapă, fix în parbriz, sau ochi, sau glezne. Oribil drum. Și chiar mai oribil când bagi ca prostu prea puțină motorină și te întrebi aproape retoric dacă mai reușești să ajungi înapoi la civilizație.

Cu chiu și cu foarte mult vai și cu prea multe înjurături și ochi nefiresc de bulbucați de ”fericire” mai târziu, ajungem la Padina. Cu chef zero de a mai face ceva pe ziua de azi. Și totuși, doar nu ne-am chinuit neuronii și buburuza degeaba.

Bagaj, apă și spor la drum. După vreo jumătate de oră și 3 povești cu urși, ajungem și la impresionantul Turn al Seciului.

Habar nu aveam că aici exista atât de multe trasee de cățărat, escaladă, alpinism, o zonă liniștită și umbrăăă. Noi avem de gând să cățărăm cel mai ușor traseu din zonă, Comănescu, de 2 lungimi, care ajunge fix pe vârf. Cum suntem 3, trebuie să tragem cumva la sorți care va merge cap. Pentru că eu am avut ocazia să merg week trecut cap, îl las pe Andrei să pornească primul, iar de acolo va merge Andrei D.

Studiem terenul un pic și … la drum. Andrei ajunge însă cam rapid în prima regrupare. Realizăm ulterior că trsaeul se putea face și dintr-o lungime. Dar a foat mai frumos așa. Am petrecut un pic mai mult timp pe sus, ceea ce a fost minunat. Traseul este extrem de ușor, cu asigurări multe, spituri și pitoane, iar regrupările sunt cu lanț

În prima regrupare ne înghesuim puțin, eu am însă noroc pentru că stau pe o platformă foarte mișto, ca un mic scaun de piatră. În traseul ăsta am fost o ”nesimțită” Nici nu am filat, nici nu am mers cap, nu am făcut absolut nimic M-am distrat și am lenevit

Pe a doua lungime, ceva mai lungă, pleacă Andrei D și foarte repede ajunge pe vârf. După el hop și eu, uite așa, ca să nu fac chiar nimic și după mine și Andreiul.

De aici urmează partea cu adevărat interseantă a traseului. Sau mai bine spus, un pic spectaculoasă. Singura variantă de retragere este un rapel de vreo 45 de m de sus, direct in canion printre pereți. Este foarte frumos și senzația de expunere și înălțime este fascinantă. Mi-a plăcut și ne-a plăcut foarte mult. Mici probleme a avut însă Andrei, care a trebuit să dea rapel cu opt-ul și să își facă și un prusic, pentru că semicorzile noi ale lui Andrei D sunt așa de subțirele că ai impresia că decolezi

 

Și pentru că avem ceva timp la dispoziție, hotărâm să dăm o tură prin Valea Horoabei, pe care data trecută am prins-o cu preaaaa multă apă care ne-a împiedicat s-o vizităm.

De data asta lucrurile au stat diferit. Din cauza secetei puternice de vara asta, valea este complet secată, astfel că am putut să o explorăm Am lăsat rucsacii la arcadă, în locul unde cu 2 ani în rumă ne-am luptat cu șuvoaiele de apă și am intrat în micul canion cochet și foarte simpatic.

FInalul turei a fost în stilul deja cunoscut, adică plin de emoții. De data asta nu muntele ne-a dat emoții, ci perspectiva rămânerii pe el, fără motorină. După niște mici și ciorbă la Bolboci, facem niște cercetări și pornim pe Dichiu. Cu inima cât un purice și motorina tot cât un purice, ajungem transpirând ușurați în Sinaia. Nu ne-a lăsat buburuza nici de data asta.