Un weekend în Piatra Craiului care se anunță destul de promițător. Nu neg, mi-era dor de potecile lui. Pe vreme bună sau pe vreme rea, Craiul ăsta nu s-a lăsat niciodata mai prejos e frații lui mai mari, Bucegii și Făgărașul. A stat mereu acolo mic și cuminte, între atâtea creste îndepărtate și impunătoare, dar și-a păstrat ceva aparte și care mereu atrage ca un magnet.
Hai că venim să te vizităm, că prea te-am lăsat într-un setăraș îndepărtat, unde nu ajungem să scotocim atât de des precum ne-am dori și, îndrăznesc să spun, precum ți-ai dori.
Plecăm sâmbătă dimineața din Ploiești de data asta, eu și cu Andrei, culegându-l de la Gara de Sud pe celalalt Andrei. Planuri avem și nu prea. Poate Fisura Cenușie, poate ceva ceva ce ne dorim să explorăm de atâta timp, dar mereu au intervenit alte poteci și alte dorințe și am lăsat pe hold. Of, ce urât, să lași munte și trasee pe hold, în speranța că poate va veni o zi în care vei putea ajunge acolo fără strângeri de inimă sau păreri de rău că ai renunțat la ceva sau altceva. Pare puțin incorect și nedrept față de muntele ăsta care vrea nu vrea, trebuie să ne primească, să ne bucure, să ne asculte și de cele mai multe ori să ne suporte.
Pornim de la Plaiul Foii, asta după ce ne umplem de nori de praf de parcă am fi în Sahara și nu în Piatra Craiului. Nu înțeleg, de fiecare dată când trec pe aici e mai mult praf și mai mult, tot mai mult, așa de mult încât am impresia că într-o zi în loc să vin cu mașina pe cei 12 kilometri, o să vin cu barca, vâslind, evident, prin praf. Neplăcut senzația particulelor minuscule dar infinite care plutesc prin aer haotic, așteptând parcă un nefericit pe care să se așeze și pe care să îl agaseze.
Mergem azi pe Padina lui Călineț. În sfârșiiiiit. Mergem agale pe o căldură încă suportabilă, prin praf și printre mașini, către drumul ce duce la refugiul Speranțelor și implicit către abrupt.
Nu ne grăbim nicăieri, deși prea devreme nu este. Însă avem o zi întreagă la dispoziție să ne plimbăm, să admirăm și să ne deconectăm mințile de tot ce înseamnă lume, oameni, agitație. Mai pe scurt, de tot ce înseamnă viața sufocantă din oraș.
Rămânem foarte mirați de șanțul uriaș care a apărut ca din nimic aici în munte. Ai impresia că s-a despicat pământul în două. Ne aducem aminte de prăpădul de acum vreo 2 luni, de torentul filmat de câțiva oameni, de nenorocirea din Valea Bucșoiului. Mă înfior. Nu vreau să știu cu ce forță a venit aici apa, nu vreau să știu ce a cărat după ea, nu vreau să știu ce au simțit oamenii care au casă aici, pe dealul ăsta, văzând iadul venind spre ei. Nu vreau să știu ce groază poți trăi văzând că vine așa ceva spre tine. Pe sute de metri lățime sunt pietre, bolovani mari, crengi aduse de sus și chiar copaci doborâți. Doamne ferește să te prindă așa ceva aici, tocmai când ai impresia falsă că ai scăpat, ești jos, la drum, pe un deal nu pe o vale. Oribil.
Ușor ușor intrăm în munte. Văzusem deja poze cu prăpădul de aici din pădure. Dar realitatea întrece orice imaginație, iar pozele pe care le-am privit înainte să calc cu piciorul meu pe aici, nu pot exprima dezastrul la adevărata lui gravitate. Trebuie văzut cu proprii ochi. Și este deopotrivă înfricoșător și fascinant. Peisajul este altul, complet schimbat și nou. Aici a apărut un alt grohotiș, un alt traseu de o altă dificultate sau periculozitate. Copaci de diferite dimensiuni sunt puși la pământ, bolovani de dimensiunea unei mașini sunt tărâți la vale sau dezgoliți.
Șanțul pe care îl avem acum în fața ochilor este adânc de vreo 3-4 m. Într-un loc în care înainte era potecă în serpentine. Întâmplător, izvorul lui Orlowski a scăpat neatins. Nu știu prin ce minune, apa a tercut la 20 de cm sub el
Urcăm ușor și iată-ne la săritoarea ce duce spre refugiu. Aici ne întâlnim cu un cățelandru de trei ori mai mare ca mine și care voia să fie alintat, așa că nu am putut să îl refuz și l-am zmotocit bine. Hotărâm să nu mai trecem pe la refugiu și să ne oprim la masă înainte de scara de fier. Ceea ce și facem, undeva la umbră, printre bocanci lăsați la aerisit și muuulți clopoței care mai de care mai veseli.
Trecem prin mica strungă și perspectiva se transformă spectaculos. O vale abruptă și înconjurată de pereți amețitori ni se deschide primitoare în fața ochilor. Aaaaah ce dor îmi era de calcarul alb și contrastul minunat cu cerul, care parcă nicăieri nu este așa de albastru ca aici.
Ne pozăm ca pițiponcii pe mica scară de fier, care numai scară nu este și care tremură nu tocmai plăcut, din toate încheieturile. Prefer să nu mă prea țin de ea că-mi dă fiori reci pe șira spinării. Nu îmi plac deloc scările. Am un sentiment de nesiguranță maximă când urc sau cobor astfel de mașinării tehnologice. Poate să fie și din fier beton, daca nu e scară rulantă sau scară normală ci e atârnată undeva, s-a zis cu mine și logica mea … de fier.
Ieșim la soare și suntem imediat orbiți de lumina prea puternică. Buni erau niște ochelari acum. Ne angajăm pe Padina asta a lui Călineț, bucuroși că în sfârșit am reușit să ajungem și aici. Așa că pierdem iarăși timpul, holbăm ochiul, lăsăm inima să se bucure. Asta până la prima săritoare. Unde mai întâi se blochează Andrei Done, apoi mă blochez și eu. Niet! la vale și ocolim. Eu adică. Nu ocolesc pe unde trebuie așa că evident ma trezesc într-o zonă expusă ca naiba, într-un traverseu cel puțin anapoda. Dar asta e. Doi pași în sus, doi în jos, niște morcovi delicioși și răzbesc.
Țancuri, vărfuri și turnulețe în toate direcțiile. Frumos Crai, cochet și în pas cu moda și am eu așa o vagă impresie că abia așteaptă să se gătească pentru sărbători, în hainele alea albe și strălucitoare, în care îi stă mai bine ca oricărui altul.
Următoarea săritoare este iarăși cu peripeții. Deși de jos pare numai bună de abordat, la fața locului lucrurile se cam schimbă. După un schimb de replici din care reiese că situația se prezintă cam albastră, eu și Andrei fugim repede pe varianta de ocolire ca să putem ajunge la Andrei D, care rămăsese într-o poziție extrem de precară și avea nevoie urgentă de cordelină.
Mai departe valea nu mai pune niciun fel de problemă. Poate doar de ordin estetic și bineînțeles că nu nouă. Deliciu pentru priviri și încântare pentru suflet. Te trezești ramânând în loc, uitându-te tâmp în sus. Ce ar mai putea fi de spus?
La refugiul Ascuțit stăm să mâncăm câte ceva, printre roiuri de muște agasante și isterice, care nu ne-au lăsat nici măcar o secundă răgaz pentru a ne trage sufletul. A trebuit în schimb să ne tragem palme.
După ceva telefoane și schimbări de direcție, coborâm pe Brâul Ciorânga Mare, din momâie în momâie, admirând căprițe și bucurându-ne de răcoare.
Pe la ora 18 eram deja înapoi la mașină. Urmează evident o cină copioasă și delicioasă la cabană, cu o ciorbă de fasole de-ți stă pulsul în loc și apoi vreo 2 beri, la umbra serii și a cortului. Am adormit afară, în sacul de dormit, cu gura deschisă în direcția din care bătea vântul și până am fost trezită și dezmeticită să trec la adăpost, am căpătat o mică răceală plus durere mare mare de gât. Eh…
Dimineața pe răcoare (mă rog, nu chiar de dimineață ) pornim în a doua mică aventură a acestui weekend. Care însă s-a dovedit a fi o mai mare aventură, total neașteptată și deloc zâmbitoare. Dar toate la rândul lor.
Astăzși vrem să ajungem la un alt refugiu de prin Piatra Craiului, la care ne va duce tiptil Andrei D. Asta dacă bineînțeles ăși va aminti drumul. Căci al meu Andrei care a mai ajuns pe-aici acum mulți ani, nu prea mai reține detaliile esențiale. Decât că urca pe-o brână, cam expusă și că îi era frică
Bun, pornim la drum, întâlnim și un grup de 3 persoane care au același obiectiv ca și noi. Gâfâim și urcăm aproape de-a bușila grohotișul-spaima-genunchilor și cu greu răzbim pe o poteca adiacentă, unde nu mai avem nevoi să folosim 4×4.
Însă cum drumul spre obiectivele spectaculoase de obicei nu poate fi nici ușor și de multe ori nici lipsit de peripeții, Andrei D ne și rătăcește un pic printre milioanele de brâuri și poteci ale Craiului. Ba pe sus, ba pe jos, ba parcă recunosc zona asta, ba uite o vale, ba hai să intrăm pe ea, că sigur acolo duce. Hmmm. Eu mi-s cam sceptică, dar cum sunt in minoritate, deși am gura mai mare decât a celor doi Andrei la un loc, mă supun și începem să explorăm micul canion, care pare să se inchidă cam nasol undeva mai sus.
Eu mă gândesc doar să nu urcăm prea mult, să nu mai avem cum să coborâm de aici. Țac pac, puțin câte puțin și Andrei D iar se blochează, cred că weekend-ul ăsta a făcut o pasiune pentru asta.
Hai!!! Deblocarea și înapoi la drumul nostru, ca pe-aici sigur nu e nimic abordabil.
Într-un final ajungem și la refugiu, clocotind de la căldura și zăpușala înfernală, dăm gata un borcan cu ceva compot și hotărâm retragerea, pentru că se aud tunete.
La vale, ne luăm cu vorba și rătăcim un pic poteca, așa că ne trezim pe un vâlcel, deasupra unei rupturi de pantă. Bleah, eu pe aici nu cobor nici să mă bați. Andrei D preferă jnepenii, eu prefer sa nu prefer jnepenii, căci nu prea am experiențe reușite cu ei, așa ca îmi iau propriul Andrei și ne întoarcem la drumul bun și sigur.
oamenii străzii cu foamea-n gât
La ora 16.00, leșinați de căldură și cu gândul la ciorba ce ne așteaptă, ajungem la mașină. Eu vreau să ajung cât mai repede la masă, Andrei însă propune să facem rucsacii și să aranjăm nebunia din mașină acum, căci la Plaiul Foii e prea mult praf.
Zis și făcut.
Scot una alta din mașină, desfac propriul rucsac ce l-am cărat cu conștinciozitate până acum și pun pe iarbă ce-am prin el: o sticlă cu apă, niște dulciuri, o geacă de ploaie, o căciulă, frontala, husa de la ditamai aparatul foto nikon D60. Și atât. Doar husa. Nuuu. Imposibil. Le bag la loc, le scot iar, cine știe poate hocus pocus am rătăcit printr-un rucsac de 20l, un aparat mare cât capul meu. Nu pot să cred. Refuz să cred. Scot iar, le înșir pe iarbă, scot ce am prin portbagaj, de parcă s-a teleportat singur aparatul, ma fâțâi de colo colo ca nebuna, le spun băieților să scoată aparatul meu de unde l-au băgat că nu îmi plac glumele. Chiar caut prin rucsacii lor, înnebunită. Andrei se uită la mine cu o așa privire de-mi vine să bag capul în pământ ca struții. Negru verde albastru la față. Eu aș vrea să mă transform în tirbușon, să mă dau cu curu de pământ și să dispar rapid în China.
Cred că am sperat că fac ăștia 2 mișto de mine chiar și după ce am refăcut rucsacul și am pornit înapoi. Mă gândesc cu groază că noi am plecat de dimineață la 10 si ne-am întors la 16. Deci 6 ore. Cu tot cu pauze și rătăceala… hai, 4 ore. Dar acum suntem obosiți. Aagrrrrrrrrrhhh. Nu îndăznesc să scot un sunet. Îmi pocnește capul de nervi. Deci chiar se întâmplă asta… Deci chiar urc înapoi la refugiu, duminică seara, cu pofta de ciorbă atârnată într-un cui la mama naibii, pentru că mi-am uitat aparatul foto pe masă, când am intrat să lăsăm și noi 3 cuvinte în caietul cu amintiri. Câtă neatenție poate să existe într-un om??? Mi-am uitat bocanci acasă, de 2 sau 3 ori. Câteodata m-am întors după ei la timp, alte dăți am ratat un întreg weekend. Am uitat polare pe la refugii și cheile de la mașină în altă mașină. Am uitat ham și piolet pe la alții și la o tura recentă am uitat să mă încalț cu bocancii si am plecat în TENEȘI. Dar aparat foto??
Cred că am mers de nervi și sufocați de adrenalină și supărare. Cert e că în două ore eram inapoi la masină, de-a rămas Andrei D șocat, el crezând că mai are măcar vreo 2 ore de moțăit și plictisit
Și-am mâncat și ciorbă, normal.
15 comentarii
Eh, daca n-ai uita cate ceva n-ai mai fi tu si cine stie, poate nici pe blog nu mai scriai
Padina lui Calinet e si unul dintre multele puncte de pe lista ce se “bifeaza” tot mai rar si parca si toamna asta vine prea repede…
Eu tot sper sa avem o toamna cat mai lunga
Cat despre uitat, de data asta m-am intrecut pe mine 
Hai ca fost frumoasa si balaureala aia prin horn
Frumos povestit
Ai trimis pozele? 
Ham uitat, iarasi
cred ca faceam infact daca imi uitam aparatul prin munti. Mi-au facut unii odata o faza: Eram la un restaurant si aveam rucsacul foto(toata trusa) sub masa si cand am plecat eu am uitat de el si mi l-a luat cineva din alta masina. Am plecat linistit si la vreo doi km de mers imi dau seama ca pe bancheta din spate nu se afla rucsacul meu foto si il si vizualizez sub masa din restaurant. Eident ca am pus o frana cu scartait de roti si tras pe dreapta disperat la care o persoana din masina imi zice:.. “hai, da-i inainte ca ti l-a luat icsulescu…” Sa mor de inima nu alta…
Am fost vara aceasta la Padina Fest. Eram impreuna cu un grup de prieteni incepatori in mersul pe munte. Cu greu ii urnesc si-i plimb pana la Piatra Arsa, Babele, Pestera. Pana aici nicio problema. Deoarece aveam camera de filmat in mana, pasez aparatul foto sotiei care la randul ei il da unei prietene. Obositi dupa tura, pe drumul de la Pestera la Padina fac glume intrbandu-mi prietenii pentru cat sau pentru ce s-ar intoarce la Babele? Mai tarziu, pe o terasa la bere vad o turista cu un aparat foto identic cu al meu. Intreb si eu despre obiectul in cauza. Surpriza: nu-i nicaieri. Era seara asa ca ne-am intors dupa el a doua zi. Ramasese undeva pe traseul de la Babele la Pestera. N-am fost asa de norocos ca si tine, mai ales ca fata nu-si amintea cu precizie unde l-a lasat. A fost cea mai scumpa tura de cand merg pe munte.
Imi pare foarte rau pentru aparatul foto
Pe viitor daca ti se mai intampla lucruri de genul asta (desi eu sper sa nu) lasa pe forum pe carpati.org un mesaj cu ce ai ratacit/pierdut si poate ai noroc…
Multumesc pentru sugestie, am incercat si varianta carpati.org. Era ultima speranta. N-a mers.
Este cumva vorba de refugiul din zona Vaii Spirlei?
Nu stiu la ce anume te referi. La refugiul Diana?
La asta ma refer “Într-un final ajungem și la refugiu, clocotind de la căldura și zăpușala înfernală, dăm gata un borcan cu ceva compot și hotărâm retragerea, pentru că se aud tunete.”
Acum voi nu ati specificat in ce zona ati fost, eu am presupus ca e V. Spirlei ca am auzit de la cineva cum ca ar exista un refugiu ascuns pe acolo, pe undeva
deci cu siguranta nu ma refer la refugiul Diana
sau la refugiul Spirlea ( pe care le stie toata lumea
Mai dati si voi niste detalii pentru un iubitor al muntelui si nemarcatelor nostre dragi, pretty pls? 
Eu nu stiu care este Valea Spirlei, tocmai din acest motiv am spus ca nu stiu la ce te-ai referit. Refugiul este Craita si este cumva in zona Anghelide, de fapt pe Valea Vladusca. O simpla cautare pe google te va dumiri in ceea ce priveste detaliile. Mie mi-e greu sa le dau, pentru ca nu cunosc zona prea bine si mi-e ca te induc in eroare.
La Craita si Aninata am mai fost, doar ca am coborat pe acolo si am ajuns la cabana cam pe inserate
Credeam ca e vorba de alt refugiu, poate ai auzit si tu ca mai sunt multe astfel de refugii ascunse
in Crai. Valea Spirlei e mai la sud de traseul Anghelide. Am balaurit odata pe acolo, pe sub Braul de Mijloc: locuri interesante…mi-am propus pe viitor sa urc sau sa cobor pe unul dintre firele\ V. Spirlei
totusi am observat saritori de netrecut fara echipament tehnic pe acolo 
Voiam si noi sa ajungem la Aninata atunci, dar incepusera niste tunete asa ca am renuntat, iar la coborare am gresit poteca (bine, noi am gresit-o si la urcare caci ne-am dus muuuuult prea in dreapta – e labirint de poteci acolo – si am intrat pe o vale interesanta tare de tot si care cred ca se termina pe un tanc fix sub refugiu) si am nimerit intr-o zona cu saritori.
Prin zona Anghelide am fost doar iarna si a fost tare dubios pe zapada mare. Stiu ca mai sunt refugii, nu-mi propun neaparat sa le gasesc sau sa le caut, dar mare e bucuria cand ajungi la ele