Făgăraș căldură mare – pe Negoiu

7-8 iulie 2012

eu, Andrei, Cristina, Sebi

Făgăraș  – Negoiu

Ne-am hotărât în ultimul moment să plecăm spre Făgăraș. Argumentele cum că este departe, cum că facem mult pe drum, lenea și mofturile au crăpat fără drept de apel.

La ora 7 seara făceam bagajele și mă pregăteam sufletește pentru condus pe timp de noapte, căci nu-mi place prea mult. Sau mai bine spus, imi place puțin spre deloc. Un pic înainte de ora 20, pornim spre Ploiești să ridicăm Andreiul și să facem niște cumpărături. La cât de brusc s-a întâmplat totul, reușisem să cumpăr doar niște măsline pe care le-am înapoiat la casă din motive de pete albe pe dânsele.

Așa că am mai pierdut ceva timp, ba cu plimbărica prin Kaufland și pepenele cules din raft, ba cu un kebab care îl striga pe Andrei să vină la el tocmai în centrul Ploieștiului, ba cu popasul la benzinărie și labirintul la ieșirea de acolo. Ce să zic, cred că s-a făcut ora 11 când am reușit să ieșim din Ploiești. Eu cu nervii cât China că ajungem mâine dimineață, ăștia cu miștourile de rigoare de-mi venea să-i las în drum, idioții care dau flash-uri pe serpentinele de la Posada, că vor să treacă ei așa că eu aș face bine să trag pe dreapta și nu în ultimul rând, domnișoara gps, care ținea morțiș și vehement, să mă întorc și să mă duc spre Râșnov, că așa dorește circuitul ei. Și bineînțele să reduc naibii viteza, că am depășit-o cu 5km pe oră pe cea legală și face atac cerebral dacă mă mai apostrofează mult. Așa că îi luăm piuitul și ne continuăm drumul în legea noastră. Sau a mea.

Pe la ora două suntem în Cârțișoara și de aici urmează serpentinele și alte două încercări. Sebi a tăcut fix ca domnișoara gps, căci nu-i plac curbele și stă concentrat privind în gol, iar mașinuța s-a gândit că ar fi cazul să i se rupă o garnitură și să vomite tot lichidul de răcire. Bun așa.

Și iată cum facem popas din metru în metru, scoatem ce-a rămas în bidonașul respectiv cu o … șosetă, înlocuim fierbânțeala și completăm cu niște apă și în nuuuumai 2 ore suntem la Bâlea. Odată cu ciripitul păsărelelor și un soi de crepuscul apărut la orizont. Punem corturile și picăm lați.

Pe la ora 8 și ceva ne dă afară din cort căldura. Pe moment mă gândesc că poate am visat că am mers la Bâlea și că de fapt am ajuns în Vamă. Suntem cu ochii cârpiți de somn, iar perspectiva Negoiului pălește din ce în ce mai mult. Poate facem o tură de noaaapte, poate ne plimbăm pe-aici prin zonă. Hm.

Punem masa și ne mișcăm, bineînțeles, cu viteza melcului stins. Cheful de a urca în inima muntelui se diminuează cu fiecare dumicat. Nici cafea nu-și face efectul.

Însă, habar nu am cum, pe la ora 10 și ceva suntem echipați și gata de plecare. Nu avem o țintă anume și un scop bine definit. Mergem cât ne-or ține balamalele și cât se îndură vremea de noi.

În 8 minute suntem în Șaua Doamnei. Băi băieți, mai struniți caii că n-am venit la maraton. Și totuși, ne mișcăm incredibil de bine, având în vedere că am dormit doar vreo 3 ore, într-o rână, după un drum lung și solicitant. Și parcă a dispărut și oboseala odată ce-au apărut la orizont vârfuri, vârfulețe, creste și bineînțeles, măreția și domnia Făgărașului.

Oriunde îți poposește privirea te încântă muchii și stânci care mai de care mai impunătoare. Ei da, mi-era dor de nesfârșirea asta de munți și păduri. Undeva departe se arată și Negoiu cu al său perete amețitor, iar drumul către el, deși anevoios pe-alocuri, pare tot mai lin și mai plăcut.

Urcăm și Lăițelul, aka Golgota și în zare apare lacul Călțun. E rost de popas aici, așa că ne lungim la soare să ne perpelim mai bine pe toate părțile și admirăm zarea plină de munți. Din când în când mai aruncăm câte un ochi și către cer, unde cumulonimbuși jucăuși ne pun nervii și siguranța la încercare. Norocul este că nu reușesc să se dezvolte foarte mult. Înfloresc ca niște conopide și când să-și dezvolte tulpina pe verticală se risipesc și se transformă în niște chestii pufoase și deloc amenințătoare. Doar unul a fost mai cu moț și-a încercat să ne alunge către vale, mormăind către noi un tunet înfundat. Însă i-a pierit și lui glasul destul de repede, căci confrații lui erau de altă părere și nu voiau să intre în horă.

Spre Călțun ne pierdem unii de alții pe tarseu. Andrei are iarăși motoraș, așa că dispare din peisaj destul de repede, Sebi are probleme la coborâre din cauza genunchiului așa că se mișcă mai încet, iar eu sunt undeva între cele două oarecum grupuri și merg aproape agale, țopăind printre stânci, bucurându-mă de liniște și soare.

Ajunși la lac, hotărâm că ar fi cazul să și mâncăm ceva, așa că stăm cu picioarele în apă și ronțăim niște biscuiți. Bocancii mi-i pun pe o stâncă în apropiere. Noroc cu Andrei, care îmi zice să am grijă de ei și să nu-i dărâm din greșeală în apă, căci altfel nu știu ce mă făceam. Căci în secunda doi, un bocanc plutește frumos între doi bolovani, iar șoseta adiacentă se scaldă fericită puțin mai încolo. Asta era ultimul lucru de care aveau nevoie bătăturile mele Asta e, neatenția mea caracteristică și-a mai făcut puțin de cap și de data asta. Adevărul e că se întâmplă ceva ciudat cu mine, nu am mai uitat de mult timp chestii acasa, la mașină, pe traseu, sub traseu sau prin cabane. Dar am început să dărâm lucrurile din imediata mea apropiere mai mult ca alte dăți. Mă transform.

Hai la drum, căci nu mai este mult până pe Negoiu și încep să se adune tot mai mulți norișori. Nici nu plecăm bine că ne întâlnim cu Anca. Vine tocmai de la Scara și-mi spune că a văzut astăzi pe cineva care seamănă cu mine și și-a spus în sinea ei că sigur o să ne întâlnim azi. Ce șanse erau? Nu ne-am mai văzut de vreo 2 ani

Apoi primesc mesaj de la Andrei Done. Au ajuns pe Negoiu. Hmm. Chiar mă întrebam ce o fi cu ei. Căci îmi imaginam că o să ne intersectăm undeva pe traseu, ei la întoarcere. Eh, se pare că au lălăit-o mai mult ca noi, deși au plecat mai devreme, așa că ne dăm întâlnire pe vârf.

Ocolim Strunga Dracului, care nu este nici astăzi practicabilă, după ruperea aceea de bolovani de anul trecut. Parcurgem așadar mica Strunga a Doamnei și într-un timp relativ scurt ajungem și pe Negoiu.

Ne cinstim vreo 6 oameni cu o bere Ciucaș pe care am cărat-o în secret în al meu rucsac, ne pozăm și noi ca tot omu, stăm la povești și o dată cu primul trăsnet ce brăzdează orizontul spre Vidraru, se face liniște pe Negoiu. Și spațiu. Căci toată lumea a pornit rapid la vale spre Călțun.

Am avut însă noroc, ploaia ne-a ocolit, cu tot cu furtună și trăsnete, așa că am ajuns la Bălea pe un soare arzător care ne-a prăjit bine de tot și ne-am instalat la Paltinul la o bere rece.

În aproximativ 2 ore a venit cam toată lumea din cele 3 grupuri care s-au intersectat prin cunoscuți și am pus de-o masă câmpenească ce a triumfat cu un pepene roșu rece.

Pe la ora 10 jumătate cred că eram deja în cort la somn. Numai că Anderi nu poate să doarmă de durere de cap. Nurofenul e în celălalt rucsac, iar rucsacul la mașină. Iar mașina evident… undeva la stradă destul de departe. Îmi vine și nu prea îmi vine să mă duc până acolo. Dar Andrei se zvârcolește de durere.

Mă înarmez cu o frontală și plec prin pustietate să-i aduc pastila. La câțiva metri înainte de drum văd 2 ochi. Ehehei. Hai că doar nu mă vizitează ursul tocmai pe mine și tocmai acum. Câine nu e că merge ciudat. Și are o coaaaadă. Vine spre mine. Băăăăi animalule, stai acolo! E la mai puțin 2 metri de mine și se apropie hotărât. E o vuple și câââtamai vulpea, că mi-a sărit inima din piept și-a luat-o la fugă spre Negoiu. Mama ta de vuple. Mă înfoi la ea, fuge spre stânci. Huoooo. Iau pasila și înapoi la cort în pas alergător

Dimineață când ne-am trezit observăm cu stupoare că au dispărut toate corturile. Cât dumnezeului e ceasul? Vreo 9. Eh. Nu mai avem planuri pentru ziua de azi, așa că mâncăm și pierdem prin zonă câteva ore până când ne urnim spre casă.

În numai 2 ore suntem la Predeal, unde facem popas la sora lui Sebi. Nu vrem să stăm mult, așa că în numai jumătate de oră suntem înapoi pe șosea. Doar că ne blocăm în coloană imediat după podul de la ieșirea din Predeal. Mama mia, dacă de aici e așa. Ne întoarcem la Predeal să mai stăm câteva ore, unde suntem hrăniți bine.

Pe la ora 6 juma suntem hotărâți să mergem spre casă. De data asta coloana de mașini este cred că din Brașov de undeva Am mers așa până în Comarnic, o adevărată fericire și încântare pentru suflet, iar la ora 23.30 ajung și eu acasă.

Cam obosită, dar bucuroasă. Tura pe Negoiu nu a fost una solicitantă, dar a fost cât să crească și mai mult apetitul pentru drumeții lungi în munți aflați la mama naibii. Abia aștept.

Pe curând!