Pe Valea Albă într-o zi de iarnă

5 ianuarie 2013

eu și Andreea

Bucegi – Valea Albă

Și uite cum am reușit, la numai 5 ianuarie, când abia ne întorsesem de pe coclauri de la revelion, să plec iarăși pe munte. Și de data asta într-o formulă destul de indită pentru mine. Între fete.

O singură dată am mai ieșit astfel și atunci am cântat o noapte întreagă în drum spre Curmătura ”nu ne mai traaaaageți pe dreaptaaaaa”. Nu era nimei care să ne tragă pe dreapta, că poate nu am mai fi fost așa isterice. Poate doar vreun urs, căci din pricina lui strigam nebunește, pe potecile alea pline de noroi și pe-o ploaie torențială care ne-a sleit complet până la cabană (și am vaga impresie că nu am scris despre asta, trebuie neapăraaaat!)

Dar acum nu sunt cu Ioana, cu care am împărtășit caraghioasa (acum) și terifianta (atunci) experiență amintită mai sus. Sunt cu Andreea, cu care presimt că o să tot am experiențe de-astea muțomănistice, care mai de care.

Și plecăm într-o frumoasă (și nu prea, că era tare frig, tare noapte și erau tare mulți câini pe stradă) dimineață de sâmbătă către Bucegi. Și dacă mai aud pe careva că-mi spune că femeile întârzie și se moșmondesc, sau că din cauza lor nu ajung ei la timp la întâlnire/bal/nuntă/sindrofie s-ar putea să aibă de-a face cu mine. Căci de fiecare dată, nu știu cum se face și prin ce împrejurări, noi femeile suntem mereu gata primele. Sau cel puțin unele dintre ele Și ca să mă fac suficient de înțeleasă, am reușit, eu și Andreea, să ajungem în Bușteni pe întuneric, așa devreme era. Cu siguranță dacă am fi avut vreun Andrei după noi, lucrurile ar fi stat complet diferit.

Dar nah, degeaba am ajuns noi cu noaptea în rucsac. Căci suntem amandouă cu panică de urs și alte lighioane, suntem mici și sfrijite de cred că dacă dăm de un urs ne mănâncă pe-amandouă, doar doar s-o sătura. Așa ca nu e chip să scapi pe motiv că: lasă că-l înhață pe ăl mai gras.

Și uite cum stăm noi în mașină, la poale de munte, bem cafea și ascultăm România Muzical și așteptăm să vină zorii salvatori care alungă duhurile rele din poteci.

Pe la opt jumate, poate chiar un pic spre nouă pornim prin pădurea înghețată spre Verdeață. Zăpadă pare destul de puțină, așa că avem convingerea că vom reuși să parcurgem traseul pe care ni l-am ales.

Și după ce îi luăm pe toți la rând și-i împletim și-i despletim, că deh așa-s femeile, aproape că rămânem fără subiect de tocat și ne-amintim și de brazii de după care ne privește cine știe ce dihanie, ne-amintim și de poveștile cu mistreți nervoși și urși mult prea matinali și grăbim pasul. Curând ajungem la izvor care spre surprinderea noastră are apă, și-apoi taaare anevoie pornim în sus pe panta celebră care scoate nu doar untul din noi, dar și-orice fel de discuție care până atunci ne stătea pe limbă. La belvedere ne oprim să scoatem pioleții pentru că stratul de zăpadă a crescut destul de mult și urmează niște traversări unde iarna chiar ai nevoie de un punct de sprijin.

Și cum stăm noi și ne facem de treabă… pac un cățel. Măăăi dar de unde ai venit tu așa pe nesimțite din pădure? Pac încă unul și încă unul și încă unul, apar de jos din râpă și ne miros de la o distanță nu tocmai mare. Vreo 6 am numărat. Dar cred că erau mai mulți. Mai pestriți, mai mari, mai mici, ce să mai, o adevărată paradă a modei canină. Nu prea ne bagă în seamă, dar nici plăcut nu e să stii că ai atâtea patrupede pe urmele tale. Și dă-i cu cuțu cuțu, hai cățelu hai drăguțu, hai Andreea să mergem odată lasă-n pisici bălțați pozele alea! că ăștia nici din coadă nu dau și cred că ne visează fripturi.

Și plecăm. Traversările nu sunt tocmai plăcute, zăpada e bocnă, colțarii deocamdată nu i-am pus dar i-aș cam fi pus. Undeva în față se aud voci. Aham, deci mai este lume pe traseu, nu suntem singurele țăcănite.

Și iată-ne și la Verdeață, unde prindem din urmă un grup de 2 băieți și o fată. Au de gând să urce pe o Albișoară. Frumos. Ne-ar plăcea și nouă. Stăm la taclale, bem un ceai, ne echipăm și ne înfiorăm de câinii întâlniți mai jos care acum sunt cocoțați pe un vâlcel și urlă la capre negre. Brrr.

Dar hai să pornim. Pentru început zăpada pare excelentă, nici nu te afunzi prea mult, nu e nici bocnă, e numai bine și țopăim vesele, ascultând scârțâitul zăpezii sub colțari. Undeva în spate mai apar doi băieți care ne depășesc alergând. Să le fie de bine, că fac maraton spre o Albișoară și se vede că sunt echipați și experimentați. Le urăm drum bun și ne continuăm și noi mica ascensiune.

Și mai urcăm un pic și stratul de zăpadă crește tot mai mult. În sus e ceață, de jos vin vălătuci plumburii. Îmi place vremea urâtă de la munte, are farmecul și plăcerile ei, dar de data asta ne îngrijorează un pic zăpada.

Și mai urcăm un pic și ușor ușor încep să se scurgă pe lângă noi râuri râuri. Asta mie nu prea îmi place. Deși primisem asigurări de la cei doi băieți cum că a curs ce era de curs de ieri, eu nu prea văd mai nimic. Văd doar o groază de zăpadă care pocnește sub picioarele noastre și mici șiroaie care se scurg printre noi.

Și cu fiecare pas pe care îl facem stratul ăsta crește tot mai mult. Hai să vedem cât de mare este. Afundăm un piolet și-l mai afundăm un pic. Deja este peste jumătate de metru și încă nu am ajuns la stratul de dedesubt. Totuși, un pic cam multă zăpadă proaspătă. Poate un metru. Poate mai mult? Cine poate să știe? Suntem la 10-15 minute de prima săritoare și tragem pe dreapta la adăpost.

Popas. Ședință. Mergem? Nu mergem? Temerile de tot felul încep să ne cuprindă. Niciuna dintre noi nu este mai curajoasă, niciuna dintre noi nu are tăria să spună hotărât da sau ba. Care-i șeful? Suntem la prima tură împreună singure. Nu știm ce ne așteaptă mai sus și cum putem să reacționăm. Nu ne cunoaștem suficient de bine pentru o tură care se anunță nu tocmai lejeră (cum am fi crezut noi, deoarece riscul de avalanșă pentru buletinul făcut joi seara era 2 – ajunse acasă am citit buletinul updatat – crescuse la 4).

Zăpada e tot mai multă și ninge abundent și viscolit. Ceața ne învăluie de tot. Dăm două telefoane către oameni mai experimentați, dar decizia deja este luată. Hai la vale că nu-i de noi. Poate o fi de alții, eu una n-am de gând să mă avât doar pentru o ambiție. Am fost pe valea asta de n ori. Și iarna și vara și pe ploaie torențială și pe gheață lucie. Anul trecut ne-am luptat cu nămeții până la gât la fiecare săritoare, dar nu curgeau râuri de zăpadă, nu ningea, nu bătea vântul și nici vremea nu era așa de închisă și neprimitoare.

Ceva mai jos ne oprim să ne gândim ce facem, că doar nu om pleca acasă, e devreme. După câteva tentative eșuate de exersat oprirea în piolet (eșuate că nu alunecai neam pe zăpada aia), hotărâm să intrăm pe un vâlcel din apropiere să ne jucăm un pic prin zăpadă. Urcăm pe-o parte coborâm pe alta. Așa că după ce creionăm mental micul nostru traseu, pornim să ne satisfacem dorința și bucuria de a ne cățăra. Și a fost frumos.

 

 

Cu 100 de metri înainte de crucea de la verdeață, cum mergeam eu agale aud poc și mă afund. O placă de zăpadă se rupe și se lasă cu mine. Mă simt ca pe nisipuri mișcătoare. Nu pot să ies și mi-e frică sămă mișc pentru că am impresia că o să cad în vreo gaură. Nu pleacă cu mine. Nu are unde, panta este foarte slab înclinată. Mă trage Andreea afară din capcană. Chestia asta mă scutură suficient de bine ca să realizez că dacă s-ar fi întâmplat asta undeva mai sus, zburam la vale cu tot cu ea și cu cine știe cât de multă zăpadă.

Puțin mai în față ne mai întâlnim cu grup și stăm un pic de vorbă. Unul dintre băieți ne-a spus că a încercat cu o zi înainte să urce pe Albă dar nu a reușit. Zăpadă mare, viscol de te lua pe sus. A renunțat undeva sub Blidul Uriașilor și a făcut cale întoarsă. Ne felicităm încă o dată pentru decizie, pornim la vale și în Bușteni ne cinstim cu o pizza.

Afară continuă să ningă puternic. Am aflat ulterior că sus în creastă era urgie. Vânt foarte violent, viscol, o adevărată furtună de zăpadă. Da, am făcut bine. Suntem bine. Nu știu dacă a fost instinctul de conservare care ne-a spus și mie și Andreei că nu-i chip să urcăm. Nu știu dacă a fost teama care ne-a copleșit prea mult și ne-a întors din drum. Nu știu câtă influență au avut cele două telefoane în luarea deciziei care era oricum luată. Și în sfârșit nu știu cât din experiența noastră anterioară și-a pus amprenta pe renunțarea la traseu. Cred ca puțin din fiecare. Și poate că am fi ajuns până sus, la ieșirea de pe Valea Albă. Și poate ne-am fi descurcat și cu viscolul năprasnic care ne-ar fi luat în primire. Și poate totuși nu ar fi fost tocmai așa. Totul e bine când se termină cu bine, chiar dacă uneori lași o parte din vise pe poteci mai sus. Nu-i nimic. Te duci data viitoare și le culegi de unde le-ai pus la păstrare, nu pleacă nicăieri. Nici ele și nici muntele.

Pe curând!