Bratocea de gheață – prin Ciucaș

când?
10-11 martie 2012
unde?
Munții Ciucaș – Culmea Bratocea – Căsuța din povești
cine?
eu, Andrei, Dorian și Fane

Și-am zis că alegem o tură lejeră, de plimbărică agale pe culmea Bratocea, până pe vârful Ciucaș și retur. Și-am avut parte de o tură ca la carte, în care ne-am luptat cu zăpada și am obosit ca într-o orice altă zi de iarnă.

Cu mare greutate ne-am trezit, ca de fapt în orice altă dimineață de sâmbătă, când numai să auzi ceasul sunând la 5 nu-ți arde. Andrei e buimac, eu sunt naucă și singurul lucru care ne urnește e fapul că trebuie să-l luăm pe Dorian de la gară. Căci altfeeeel… probabil am fi dormit ca bursucii până la 12 și-apoi ne-am fi mințit că deh, eram oricum prea obosiți, stresați și morocănoși și că e mult mai bine că am rămas acasă

Așa că am pornit spre munte cam târzior, l-am cules pe Fane și am ajuns destul de agale în Pasul Bratocea, unde ne-am pus pe echipat și am sperat fiecare în sinea lui ca ceilalți să nu aibe prea mult spor. Și n-au avut. Am mers fiecare în legea lui, în ritmul lui, fără griji, fără uitat la ceas, pur și simplu.

Lume multă, unii cu schiuri, alții pe picioare. Pe moment mă bosumflu, parcă aș fi vrut să scot și eu schiurile de tură pe munte, căci iarna asta au ruginit după dulap și n-au văzut deloc zăpadă.

Ulterior m-am calmat, slavă domnului că nu le-am luat că mare greșeală aș fi făcut. Zăpada este cel puțin ciudată, mergem destul de încurcat și nici măcar nu am ieșit în golul alpin. O crustă fină ține loc de acoperiș unei zăpezi pufoase și destul de consistente.

Andrei scoate rachetele de zăpadă și urcă deocamdată fără probleme. Noi însă mergem în urma lui gâfâind și blestemând vântul specific Ciucașului, care acum ne dă bătăi de cap nefiind nici măcar prezent. Căci vremea este superbă, cald și soare cât să te prăjești ca un cartof în ceaun.

La ieșirea în muchie suntem întâmpinați de un strat din ce în ce mai consistent de zăpadă. Azi tot muntele este de zahăr. Nămeți frumos modelați au aranjat după bunul lor plac peisajul, au încremenit brazii și au adăugat ceva înălțime pe ici colo.

Deși e multă zăpadă nu e nevoie nici de colțari și nici de piolet. Zonele mai ciudate le ocolim, pentru că preferăm totuși să nu înaintăm pe curbă de nivel decât acolo unde nu se poate merge prin altă parte.

În oraș, iarna pare să se ducă în pustiu, la ea acasă, în țări reci și îndepărtate. Pe munte însă, încă este la loc de cinste.

N-aș fi zis că după atâta vânt a mai putut rămâne atâta stratul de omăt, dar iată că m-am înșelat.

Aici probabil sunt cel puțin doi metri, peste care mergem ca pe ouă, pentru a nu fărâma vreun pic crusta fragila de la suprafață.

Ține-ți răsuflarea, calcă precum Moise pe apă, mergi ca Jerry când vrea să facă o boroboață, orice numai nu călca precum mistrețul. Pentru că orice pas mai apăsat vine la tavă cu o durere-n tibie, atunci când stratul mai sus menționat se crapă și inerția te prăvălește înainte. Și cui nu îi place durerea aceea dulce și călduță, care-ți aduce aminte că ai picior și piciorul are o gură cât o șură când e vorba de durere.

Un pas la deal, un pas la vale, pe un munte înghețat complet, ca într-un veritabil tablou frigorific. Ajunsă acasă am constatat că sunt plină de vânătăi.

Deja am obosit de parcă am mers vreo 3 zile fără oprire. Tactica asta de mers prin găuri în care îți scapă piciorul fix când ți-e lumea mai dragă și crezi că ai învins, ne vlăguiește. Hop hop și încă un hop și deja simt dureri puternice în coloană. Tare neplăcut și tare enervant.

După o traversare cu ceva emoții, pe-o zonă cu zăpadă cam mare și cam pufoasă, trecem de-o curbă și privim vârful Ciucaș cu ochii celuia care știe că nu va mai ajunge azi acolo.

E deja târziu, am înaintat ca melcii prin muntele ăsta de zahăr înghețat așa că decidem să lăsăm gloria pentru altă dată și să ne retragem resemnați către un loc cald și-un vin fiert.

Așa că pornim spre vârful Bratocea, care ne este destul de la îndemână și ne pierdem printre formațiunile de stâncă atent lucrate de vânt și ploi.

Drumul spre mașină a fost aproape agonizant pentru mine. Durerile de spate au devenit insuportabile deși rucsacul este extrem de ușor și aproape gol. Probabil sunt de vină șocurile resimțite la fiecare pas în care crusta aia se rupea. Merg teleghidată, fără să mai scot un sunet și simt cum îmi târăsc picioarele către mașină.

Urcatul la Muntele Roșu a fost bineînțeles cu cântec. O singură dată am reușit să punem lanțurile rapid. Prima dată. Că deh, norocul prostului sau al începătorului. Următoarele dăți am blestemat norii și roțile și cine-o fi inventat drumurile cu zăpadă, căci mai repede de juma de oră nu s-au lăsat fixate.

Ne oprim la Silva pentru un ceai la gura sobei din altă cameră și destul de pe întuneric o pornim spre căsuță.

Este impresionant de multă zăpadă pe potecă, iar căsuța la care ajungem într-un final este jumătate sub zăpadă. Andrei nu rezistă și face focul ca într-o grotă.

Mai târziu apare și State și ne urnim înăuntru la căldură.

Am adormit nici eu nu știu când, ca niciodată, în timp ce băieții purtau discuții filosofice despre habar nu am ce. Știu doar că niciunul nu avea dreptate

Dimineața a venit total pe neașteptate. Am dormit de-am rupt, muuuult peste limita normal admisă, ca într-o zi de vacanță. Ne-am minunat din nou despre cât de multă zăpadă poate să fie si-am luat-o din loc, cu un popas de ciorbă și cartofi prăjiți la Silva.

Și evident, un batic cu flori de colț de la Fane, pe care l-am obținuit din greșeală și fără nicio așteptare de la el și pe care abia l-am smuls cu îmbufnări și tachinări de la Andrei.

Mulțumeeeesc Fane!!! Este cel mai frumos batic frumos!

Pe curând!