“Simt ca plutesc deasupra orizontului; corpul meu de plumb devine usor si mi se pare ca nu mai am pamantul sub picioare.” Reinhold Messner
S-a făcut de-o nouă dimineaţă. Ca aproape toate sâmbetele, cu noapte afară şi un pic de ceaţă. Cu greu m-am urnit din pat şi am avut pentru o fracţiune de secunda acelaşi sentiment de: aaaaah, ce-aş mai dormi. Dar ştiu că m-aş zvârcoli tot week-end-ul de nervi dacă nu aş porni la drum.
Aşa că fac rapid rucsacul, trag căciula pe ochi şi ca întotdeauna plec cam târziu de-acasă aşa că iar trebuie să fac cu mâna la taxi.
Gara e la fel de neprietenoasă ca întotdeauna. Dar pe noi ne-aşteaptă cuminte pe şine rapidul de 5.50.
Plecat-am 11: moi Ruxi, Anca, Oana, Ana-Maria (Neghiniţă), Monica, Bogdan (Ice), Daniel (Hârciogu), Lucian (Furnicaru), Mihai, Bogdan (Hike), Alex. Gaşcă numeroasă fără chef de somn. Ah şi ce-aş mai pune geană pe geană, dar se vorbeşte de Băse şi alte treburi la fel de “importante”.
Îmi fac curaj însă şi reuşesc să aţipesc.
Mă trezesc buimacă în Braşov, nu ştiam ce sunt, ce vreau, ce caut acolo, cine, ce, cum? Ah, mergeam la munte. Mă reintegrez în viaţă, pun un picior în faţa altuia, dau gata un rulou cu branză şi ultima gura de cola şi apare şi trenul de ne duce în Zărneşti.
Iar din oraşul mic de la poalele muntelui cel mare, încă adormit şi care se dezmorţeşte uşor după o noapte friguroasă, suntem tranportaţi până la Plaiul Foii de o dubă cel puţin dubioasă, căreia nu i se închidea uşa laterală, care ne face să săltăm fără voie la fiecare groapă şi care lasă urme adânci de praf ruginiu pe geci, pantaloni, rucsaci şi funduri.
Şi-acum echiparea. Craiul îşi ascunde fruntea sub o ceaţă cenuşie de dimineaţă.
Vom urca pe lanţuri.
Siragul de oameni cu rucsaci se răspândeşte pe traseu spre refugiul Şpirlea. În dimineaţa asta rece, paşii mei nu au chef de mers agale. Vreau să gâfâi, să obosesc, să transpir, să simt aerul de pădure prin fiecare por, să miros toate frunzele căzute pe potecă. Aşa că nu am răbdare. Întorc cheiţa şi ca un roboţel ţâşnesc la deal. Cred că aş fi putut merge mai repede doar dacă aş fi alergat.
La refugiu, facem o mică pauză de masă şi pornim mai departe către creastă.
Vom vedea ţurţuri de gheaţă, vom mângâia crestele Iezerului, vom pune mâna pe lanţul rece care duce către cer. Cerul care încă este acoperit.
Craiul ăsta chiar este un crai. Un bărbat tânăr, şarmant, cu fruntea senină sau încruntată de oboseală, cu umerii laţi şi voinici, ochii limpezi, haine impecabile de toamnă târzie, cu pălăriile roşii pe creştet, cu braţe puternice care strâng aproape brazii şi stâncile verticale, cu zâmbet care deschide drumul spre înălţimi. Ne primeşte strălucind sub stratul subţire de zăpadă, cu ţurţuri mici căzuţi sub bolovani, jnepeni verzi care ţin piept frigului.
Şi urcăm. Grupul s-a scindat un pic, în faţă suntem eu, Anca, Mihai şi Alex. Punem mîinile pe piatra craiului, pe piatra îngheţată, şi înaintăm.
Apar şi căpriţele. Negre, curioase, cu coarne mici şi jucăuşe, ne privesc mirate şi neînfricate. Aproape că am trecut pe lângă ele. Nu s-au sinchisit deloc de noi. Păşteau în voie iarba înzăpezită.
Mai sus, situaţia devine un pic prea albă. Traversarea înainte de horn pare să pună probleme fără colţari. Aşa că eu şi Alex ne echipăm şi deschidem calea. Trec înainte aproape ţopăind, ghearele mele rămân ţepene pe stînca îngheţată şi pe zăpada înşelătoare. Fac calea, dau zăpada de pe prize, cedez pioletul altora care aveau mai multă nevoie de el şi în scurt timp (după o ultimă căţărare pe lanţuri) ieşim din horn fericiţi. Uite şi refugiul Grind, aşteaptă roşu şi rece să-şi primească oaspeţii.
Anca rămâne, noi restul de trei dăm o fugă şi pe vârful La Om (că nu degeaba am urcat aici).
Seara se lasă, refugiul se umple. Apar încă 4, apoi restul grupului – pentru care ne-am făcut probleme un timp şi probabil că urma să plecăm după ei dacă nu le auzeam vocile la ieşirea din horn (fără Monica şi Hike care au decis să se întoarcă), apoi încă doi băieţi şi un căţel.
Aşasar, suntem 15, într-un refugiu care teoretic poate adăposti numai 8. Nu-i problemă, cu cât suntem mai înghesuiţi cu atât va fi mai cald. Bem nişte vişinată, mănânc o supă naşpaaaaa dar caldă (aşa că nu mă plâng), urmează discuţiile despre sfârşitul lumii (nu prea la locul lor, dacă ascultai vântul care se izbea afară de refugiul nostru mic din creastă), despre animalele pădurii şi într-un final adormim în hohote de râs.
La ora 6 eu deja mă săturasem de somn (şi cred că şi cei din jurul meu pe care i-am mângâiat cu genunchi în spate şi coate pe ici colo) aşa că ies afară.
Cu răsuflarea tăiată, clipesc şi parcă m-aş ciupi să fiu sigură că nu mai dorm ci m-am trezit.
O noapte spune bună dimineaţa. Bucegii respiră cerul greu cu nori bulbucaţi spre răsărit, printre vârfurile îngheţate. Fire de ceaţă albicioasă stau diafane pe văile dintre munţi. Satele licăresc pe dealurile de jos. O dungă de foc înseamnă Braşovul, o altă dungă de-un roz portocaliu prevesteşte lumina. În spate, Iezerul cufundat în întuneric albastru scoate nasul alb din păduri.
Şi se desenează un nou tablou. Lumina creşte, oamenii din vârf de munte mişună, Bucegiul pare că trage puternic aer în piept şi se înfoaie către noi, stropindu-ne cu raze de soare. S-a trezit. A deschis ochii.
Bună dimineaţa. Ar trebui să înventăm o altă formă de salut pentru asemenea momente, cam friguroase ce-i drept.
Bagaj, echipare şi hai pe Sudică. Eu, Anca, Ice şi Mihai. Parcurgem creasta într-o uluire totală, cu sufletul strâns pentru că nu ai am baterie la camera foto, încercând să înmagazinez sistematic fiecare colţ din lumea care se vede de aici de sus. Şi ninge uşor. Da, a fost minunat. Imposibil de descris în cuvintele pe care le ştim.
La refugiul Funduri mai facem o pauză de una alta şi pornim în pas destul de alert la vale. Întrăm în ceaţă densă şi suntem cât pe ce să pierdem traseul şi să ne cufundăm în pădurea care nu duce nicăieri.
La stâna din Grind mâncăm un pic. Afară plouă ca într-o zi de toamnă. Fără să dea semne că s-ar opri.
Cand ajungem la Table, grupul nostru mic mai face o scindare, 2 (Ice şi Mihai) către prăpăstii, 2 (eu şi Anca) spre Peştera.
Şi-am vorbit, şi-am vorbit. Şi pe-un drum plin de noroi şi şanţuri adânci făcute de tractor, în mai puţin de două ore am ajuns în… Dâmbovicioara. Ştiu ştiu, planul era Peştera. Se mai răzgândeşte omul, sau poteca, sau marcajul, sau forestierul interminabil, sau padurea de un desiş rar întâlnit, sau ploaia care te face să vrei să mergi pe unde vezi că arată mai bine şi nu prin toţi boscheţii din lume.
Aşa că întrăm într-un restaurant select ca două porcuşoare veritabile, ne înstalăm mica cocină la o masă cât mai aproape de uşă şi aşteptăm cuminţi să fim salvate de un prieten de-al Ancăi. Şi mâncăm pe săturate, bem ceai, cafea, suntem salvate, mâncăm pateuri şi uite-mă iar în Bucureşti. Pe peron.
Las că ne revedem noi săptămâna viitoare, chiar de nu-mi place cum se simte gara asta.
Ne-om revedea Craiule, mai veseli, mai frumoşi, mai înţelepţi.
“Şi vreau să vii şi tu, să mergem împreună
Să împletim acolo a Craiului cunună
Din garofiţe roşii şi din bujori de munte
Din liliacul alb şi flori de colţ cărunte.”
6 comentarii
Uite si relatarea mea … plus poze.
http://silvique.blogspot.com/2009/11/20091114-plimbare-prin-piatra-craiului.html
mersi mersi
App cu cine ai votat??
Piatra Craiului cred ca ii cel mai minunat munte din cati exista!!!
Desi anul asta am fost de vreo 6 ori, cred, in weekend cred ca ma duc dinou! Ce sa-i faci? au trecut 2 saptamani(9 zile) si deja mi-e dor! Am pus ochii pe Brana Caprelor
Baboo la mine pe blog nu ai sa gasesti nimic legat de politica
Zici ca faci un Crai in week-end, ce propui? 
Sambata: Urcare pe Brana Caprelor si coborare din Padina Popii la Curmatura;
Duminica: Urcare pe Turnu si coborare spre Zarnesti;
Docamdata nu e nimic sigur, pentru detalii ma gasesti pe mess
[…] jos. Iar stânca combinată cu noroi, alunecoasă pe alocuri, ne-a făcut tuturor o mare poftă de adevăratul Crai. Ăl de sus de-acolo, cu capre negre şi refugii ca ciupercile alea roşii […]