Prin Ciucaș la o zi – Izvorul lui Carstocea

3 decembrie 2011 – Munții Ciucaș: Islazul Vacii  – Izvorul lui Cîstorcea (prin Cetatea Gropșoarelor) – creasta Gropsoarelor (nemarcat); vf Gropșoarelor – Zăganu – Cheia (marcat)

(click pe poze pentru a le vedea mari, sub formă de galerie)

M-am trezit complet năucă cu ochii chiorâși și ploapele șifonate. Începe chinul unei noi dimineți. Și-anume ridicatul din pat exact atunci când ți-e somnul mai dulce și visul mai pufos și exact atunci când parcă am reusit să mă înghesui suficient de bine sub plapumă, astfel încât să nu mai fie nevoit bietul om să doarmă pe vreo 30 de cm pătrați, chircit și îndoit, ca să aibe mândra loc de program artistic în timpul somnului.

Dar cum în fiecare dimineață procesul trezirii se confundă cu o mică represiune, mă văd nevoită să recurg la ghionturi și într-un final la tactica smuls și împins, care întotdeauna se încheie cu bufnituri și încruntări. Matinale toate.

Bună dimineața.

Cum de la un timp am devenit o veritabilă cafengioacă, stau și-aștept în vârful patului licioarea magică, fără măcar să schițez intenția de a mă coborî cu picioarele pe pământ. Vorba aia, vreau să stau ”acasăăăă, unde-i caaald și bineeee”.

Plecăm la drum în jur de ora 7.30. Buburuza ne aștaptă cuminte în parcare, îmbrăcată în starie de iarnă. Adică are un strat de gheață pe parbriz și lunetă, strat frate de cruce cu neuronii meu responsabili de isteria mea șoferească: ”haoleoooo, nu mai văd nimiiiic!!! o să muriiiim! făăă cevaaaaa, nu văd nimiiic! ne aburiiiiiim! o să muriiiiim! nu văd nimiiiiic!”

Așa că iau râcâitoarea și încep procesul de curățare. Mă las rapid păgubașă, nu-i de mine meseria asta, așa că trece Andrei la aparatul înghețat. Eu mă duc la căldură. Heh, rușinică. I-aș da un leu pentru asta, dar prefer să-l mituiesc cu o țigară mai târziu.

Drumul spre Văleni este destul de liber. Însă intervine o nouă și nemaiîntâlnită până acum isterie: ”haoleoooo, e polei!!! e polei? zi mă, o fi polei ăla? hai că pun frână. pare să țină. mă, dar dacă e polei? haoleooooo o să muriiiim! e poleeeeei, o săăă derapăăăm, o săăă derapăăăm, ceee ne faceeeem? e poleeeei!!!”

Mda. Adevărul e că era polei. Nu peste tot, pe ici colo numai. Nu polei din ăla care ar fi trebuit să-mi declanșeze nebunia, dar suficient cât să necesite un condus mai prudent, mai încet și mai cu ochii-n vreo 17 așa. Să fie. Fiecare zonă lucitoare (deși de cele mai multe ori doar udă) îmi provoacă spasme musculare in globul ocular. Dacă o fi posibil așa ceva. Știu că moaca mea pare acum sculptată. Nimic nu mișcă, doar ochiul se zbate în agonia celor văzute. Dar doar din când în când.

Îl pescuim pe Fane de pe drum și într-un scurt timp, în care frecvența micuței buburuze a fost pe radio șanț (deja dăduseră ăstia cu nisip, deci nu se mai punea problema ca și frecvența fizică să fie tot pe-acolo) ajungem la Islazul Vacii. Unde lăsăm căruța și purcedem către munții falnici și cuminți. Fane către Muntele Roșu, noi către unde vedem cu ochii

Punem pe noi ca haplea, toate hainele avute la dispozie. Suntem ca niște urși, înfofoliți ca într-o veritabilă zi de iarnă, mergem legănat și fără să scoatem un sunet. Asta-mi aduce aminte de bugmafia ”merg încet și sigur ca un Caddillac, o rățușcă stă pe lac, o-mpușc în cap. pac pac”.

Nicio rățușcă-n zonă și niciun Caddillac. Doar un lac. De fapt două lacuri. Eu și-Andrei. Transpirăm ca Tataee când dădea din mâini pe ritm de hip-hop. Eheheeeei, ce vremuri…

Deci popas. De dat jos șubele, de mâncat un biscuite tempo și de studiat traseul.

Planul este să urcăm pe Izvorul lui Cîstorcea, apoi să intrăm pe creasta Gropsoarelor care duce ulterior pe Vârful Gropșoarelor și implicit în creasta principală. De acolo om vedea.

Fotografiem zona din unghi larg și ochim o intrare în pădure, hotărâți să-i dăm de-a dreptul în sus, nu cum am făcut data trecută

E plăcută temperatura. Ne așteptam la ceva mai frig, poate mai vântos. Dar de data asta Ciucașul pare să fie mai domol și mai primitor ca alte dăți. Și deși decembrie, nu pot să spun că nu mă bucur de astfel de peisaje și de momente în care poți totuși să mai tragi câte-un popas fix unde ai chef, fără să fii condiționat de ger și viscol.

În pădure e liniște de-ți țiuie urechile. Nu mi-aș dori s-aud vreun trosc în toată nemișcarea asta, așa că nu-mi tace gura.

Pun întrebări la care îmi răspund tot eu, pun întrebări și-l provoc pe Andrei la răspunsuri complexe, îmi dau cu părerea și apoi mă contrazic singură și tot așa, sperând să ies odată din desiș, la lumină, la falsul sentiment de siguranță, când șansele să vezi ursul nu scad, singura diferență fiind că exista totuși posibilitatea să îl vezi mai devreme decât l-ai vedea printre brazi.

Uite stâncaaaaa, am ajuns la stâncăăă.

Dap, stănca aceea este primul punct de reper de pe harta confecționată ad-hoc, și-anume fotografiile făcute de jos.

Facem popas la buza ei, unde avem ”luxury view” către Cheia, Babeș și Munții Grohotiș. Și fix aici mi-aș face o casă. Cu tot riscul de-avălănșuțe existent pe-aici iarna, mi-aș trânti o cocioabă cu un geam, întocmai către priveliștea menționată.

Cu ochii cât cepele de toamnă, gâfâim și mormăim și ne târâm ca niște porci îngrășați la ajun, către prima destinație a zilei de azi, bolovanul fără nume, primul întâlnit în cale din inima Cetății Gropșoarelor.

Mîncăm, admirăm și-o pornim la deal.

De aici începe mica nebunie: găsirea drumului cel bun prin labirintul de brazi și vâlcele care pornesc în toate direcțiile. Preiau controlul și mă strecor cu greu printre copaci, ca mai apoi să găsim o potecă destul de bine definită pe care continuăm și care ne scoate ulterior într-un fir al văii mai larg.

Pe aici toate cărările sunt făcute de animale. Sunt înguste și șerpuiesc frumos printre brazi.

Vremea pare să se strice un pic. Mă simt ca într-o zi de vară când din moment în moment pare să înceapă o ploaie torențială. Dar e plăcut.

Ajungem la un nou perete de stâncă, ce pare că trebuie trecut într-un zig-zag dreapta-stânga. Numai că după ce facem dreapta, observăm uimiți că nicidecum nu avem cum să facem vreo stânga, poate doar împrejur. Și-apoi de jur împrejur și cam atât. Sau nah, cu o coardă și ceva pitoane, sau poate … poate nu. Deci nu merge.

Așa că trebuie să ne reorientăm. Observ in dreapta un vâlcel și-apoi un intrând în pădure pe un fel de brâu/potecă.

Alegem mai întâi varianta potecă, poate de acolo, de după un prim bolovan gigantic, reușim să prindem crestulița de-un picior. Mergem preț de vreo 5 minute prin desiș și brazi și ne dăm seama că nu merge cam deloc intrat în creastă pe-acolo. Avem cam multă stâncă de cocoțat către vertical. Hm….

Hai înapoi la vâlcelul cu pricina.

Traversăm iarăși desișul și pornim pe vâlcel. Dacă nu aveam piolet la mine, nu mă băgam pe-acolo nici picată cu ceară. De fapt, nici dacă arunca în mine careva cu lumânările responsabile cu ceara. Ntz! Sub nicio formă!

Începem și urcăm. Eu în față, cocoț voinicește panta înclinată, cu pământ fărâmicios și iarbă alunecoasă. Ajung suficient de sus cât să realizez că nu merge nici pe-aici. În partea finală vâlcelul se termina cu niște copaci ale căror rădăcini blocau mica strungă de sus. Plus o săritoare. Pfff, nu-mi vine nici măcar să încerc să ajung acolo ca să mă strecor printre ienupăr și rădăcini.

Descățărarea! Altă distracție.

Revenim la brâul potecă făcut de animale și pornim pe el. Habar nu avem cât vom merge sau dacă vom reuși să dăm mai încolo de vreun fir mai blând care să ne poată scoate în micuța creastă. Suntem în inima pădurii. Țipenie de om nu-i pe-aici și încep să-mi pun întrebări serioase în ceea ce privește popularitatea zonei. O fi totuși populară. De căprițe și de urși. Sunt culcușuri la fiecare pas.

Mergem pe potecuță preț de vreo 15 minute, ba mai pe sus, ba mai pe jos, urmând întocmai drumul. Știu ele ce știu. Animăluțele adică. Ori ne cheamă în bârlog, la un pranz cald (pentru ele, bineînțeles), ori ne scot fix unde trebuie, ori o să bălăurim pe-aici până ne crește barba. Mă rog, lui Andrei.

Dar na minune! Observăm o intrare ce pare că duce în creastă și imediat mergem pe ea. Dap. Suntem în sfârșit unde trebuie. Odată cu noi ajunge unde trebuie și vântul de Ciucaș, pe care-l primim strâmbând din nas, fix între ochi.

Urmează operațiunea șuba. După care pornim veseli pe muchia pe alocuri expusă și extrem de frumosă. Ca un martor tăcut, ne însoțește fără să clipească și potecuța.

Și, ca de obicei, sus în Ciucaș dăm de un alt anotimp. Un fel de iarnă dar fără iarnă. E frig, e vânt, e ceață și nu-i deloc de stat pe-aici. În doi timpi și trei mișcări alegem dintre stânga și dreapta pe dreapta, adică în continuare e creastă spre stâna din Zăganu.

Nu mă încântă prea maxim gândul. Mă vedeam sorbind o ciorbă și mustăcind satisfăcută la Silva. Dar realizez că portofelul este la mașină, drept urmare nici nu îi mai spun lui Andrei ce planuri mărețe aveam, că parcă-l văd cu o moacă plouată cum îmi spune că vreaaaaa ciorbăăăă acuuuum.

Așa că vom mânca din traistă, acolo unde se va putea sta locului de vânt. Stomacul meu e în război. Urlă ca o muiere trasă de păr către grotă, fără să fie în prealabil mângâiată cu bâta peste ceafă. În cazul de față, bâta s-ar putea traduce cu o eugenie. Nah, ce analogii mai face omul din cauza foamei.

Ne oprim la Turnul de Aramă, unde ne ospătăm împărătește.

Mai puțin din fasolea bătută, care îi creează lui Andrei o asemenea repulsie încât nu vrea sub nicio formă să o care mai departe, nici dacă-i goală conserva. Duc tratative indelungate care se lasă cu runde ca la box. În final îl păcălesc, că doar rucsacul ce-l cară este al meu, așadar dacă scapă de-acolo vreun miros tot eu trag ponoasele.

Împleticesc ”scârboșenia” în niște pungi și după ce trece de testul mirosului fin al lui Andrei, putem pleca mai departe.

Pentru că am ieșit din plafon putem să ne bucurăm de peisaj, de soare și de căldură.

Mai jos, de la stână, plecăm pe drumul forestier, unde dăm de cea mai tare chestie a anului. Frunze. Tone de frunze. Erau atât de multe frunze că ai putea umple vreo 5 stadioane. Ochi. Am intrat în frunzele-alea până la brâu. Distracție maximă la preț mic.

Nu-mi trebuie mie bile colorate într-un țarc în mall (acum fie vorba între noi, nici nu cred că m-ar lăsa să intru, că ai naibii paznici te măsoară ca ulii și sunt în stare să vină de-a bușilea după tine să te scoată din extaz – sunt pățită). Mie dați-mi frunze. Muuuuulte frunze.

Mai jos un pic intrăm întrăm într-o zonă de exploatare forestieră. O defrișare destul de mare, fix în inima pădurii. Cam trist…

Și gata! Cola, bere și ”nuci” de la magazinul din Cheia și înapoi spre Ploiești. Unde ajungem la ora 17. Vedem și-un meci, apoi două filme și realizăm că cine se scoală de dimineață chiar ajunge departe.

Însă sincer, o să rămân veșnic atașată de plăcerea de a dormi până mai târziu. Măcar ora 10, sau hai ora 9. Și-apoi o cafea și-apoi micile tabieturi și-abia apoi pleci la drum ca omu. Nu cu noaptea-n cap la 4, nici măcar la 6. Nu nu nu! Oamenii sunt făcuți să doarmă la ora aia, nu să umble ca cucurezii buimaci prin noapte, bâjbâind și-mpiedicându-se către bucătărie, lovindu-se bineînțeles la degetul mic în drumul către baie prin întuneric. Geană pe geană și corp relaxat, în forma cifrei 4, nu zgribulit și desculț pe gresia sau parchetul rece, încercând să nu-și înghită ochii care-i pică-n gură.

Hai că m-am luat cu vorba

Pe curând!