Animăluţe de companie

De când eram mică am avut animăluţe în casă. Chiar şi-aşa într-un apartament, într-un bloc în Bucureşti.

Primul animal pe care mi-l aduc aminte să-l fi avut chinuit era o pasăre. De curte. O raţă zbanghie, galbenă şi pufoasă, care măcănea cât era ziua de lungă prin sufrageria de la bunică-mea. Unde eram eu, hop şi ea. Habar nu am unde dormea, probabil că în după-amiezile când urlam ca din gură de şarpe că nu vreau să mă culc, stătea cu mine şi măcănea a nani. Că deh, eu eram mama-raţă, sau cum s-o spune.

Ştiu sigur însă unde mânca. La masă cu mine, spre deliciul meu şi exasperarea lui bunică-mea, că se căcărăzea aia peste tot. Nu prea le avea cu bunele maniere. Stătea pe marginea farfuriei, ciugulindu-şi penele firave (probabil avea purici) şi alegând din ciorbă zarzavatul (mda.. de-aia nu-mi place acum zarzavatul în ciorbă, eu am nevoie de-o raţă să-l culeagă), stătea lângă felia de pepene culegând conştiincioasă sâmburii. Se plimba după mine prin toată casa, sau eu după ea şi câteodată mă ciupea de degete. Într-o zi a dus-o tataie la curte la cineva şi nu am mai vazut-o niciodată. Sper că totusi nu a ajuns pe vreo varză.

Am mai avut în casă şi pui de găină (nenumăraţi) (nu o condamnaţi pe mama, .. deh, în lipsă de bunici la ţară trebuia să încropim gospodăria exact la mine în cameră) pe care îi învăţam să zboare de pe şifonier. Excat ca în reclama aia cu : zboară puiule zboară. Şi ei zburau, brusc şi violent fix pe covor. N-am fost un antrenor bun. Rar supravieţuia vreunu antrenamentelor intense.

Apoi ştiu sigur că am avut 2 mâţe: una neagră şi urâtă şi rea care sărea ca un leopard pe perdele şi le rupea. Şi care după ce a atacat-o pe sor’mea de i-a lăsat o ditamai zgârietura pe nas, a zburat graţios pe geam. Mă rog, nu cred că pe geam, dar cu siguranţă a zburat.

Al doilea, Tomiţă. Dragul meu motan Tomiţă, pe care l-am iubit muuuult mult mult şi care din păcate a murit din vina mea. Nu, nu l-am chinuit ca un drac de copil ce eram. Am lăsat uşi şi geamuri deschise, s-a făcut curent iar bietul de el a fost prins între uşi şi s-a ales cu o deplasare de disc.. Brrr.. nici nu vreau să-mi amintesc.

Apoi a apărut în viaţa noastră Bobiţa, o căţeluşă ciobănesc german, un ghem de blană cu o fundă mare roşie la gât. Cred că a venit la pachet cu tot cu funda aia. În fiecare zi când veneam de la şcoală găseam bucătăria vraişte şi mătura făcută bucăţele. O dată a căzut de la etaj, din pom în pom până în faţa blocului, unde am găsit-o tristă şi tremurândă câteva ore mai târziu. Locul ei preferat pentru “nevoi” era langă fotoliu, unde işi ţinea tata hainele pentru serviciu. Şi evident, zi de zi călca în bucurie. Am dat-o destul de repede, creştea, vorba aia, ca din apă.

Apoi a apărut cea mai frumoasă pisică din lume, Coca, aleasă dintre alte 4 pentru că mânca mult şi era grăsună. O scumpete de pisică. Ştia mereu când mi-e rău, dormea numai tolănită sub plapumă lângă mine sau sor’mea, răspundea numai dacă o strigai pe nume şi în niciun caz la pis pis pis. Ne aştepta la uşă cu 5 minute inainte să venim şi când mă durea ceva se aşeza pe locul ăla şi începea să toarcă. A murit când avea 10 ani.

Pe vremea Cocuţei am mai avut fugitiv prin casă nişte alte .. animăluţe (să le zicem aşa).

O şopârlă pe care am prins-o de pe-afară, pe care o ţineam într-un bol şi-i dădeam să mănânce furnici şi seminţe. Până când a început să se scofâlcească () aşa că am eliberat-o.

Apoi un fluture de noapte uriaş, pe care l-am ţinut într-un borcan şi pe care mai apoi l-am înecat în spirt şi l-am pus la insectar .

Un caras, care deşi adus la saramură s-a dovedit că încă mişcă. Aşa că l-am băgat într-un borcan de murături unde a mai supravieţuit o perioadă, până într-o zi când l-am găsit cu burta-n sus. Şi nu făcea plajă.

L-am avut şi pe Lilicu, peruşul găsit în faţa blocului, care ne ciugulea de păr și de unde apuca, şi guguştiucul salvat de la moarte sigură într-o iarnă şi care a zburat pe geam într-o primăvară. Se întorcea adesea însă şi stătea pe pervaz.

Şi evident, toate pisicile şi toţi puii de căţel ai cartierului, cu care veneam la uşă prin rotaţie şi o imploram pe mama să îi păstrăm. Pe toţi dacă s-ar putea.

Am mai avut 2 papagali. Fifi şi Fofo, care au murit săracii de frică, după ce bestia de Lulu a sărit pe colivie. De ce-a sărit? Apăi de amuzament, că de mâncat nu i-a mâncat.

Cine e Lulu? Lulu e sora lui Vasile şi sora prin alianţă a lui Kiru.

Despre ei, altă dată. Că mi-ar lua 3 zile doar ca să încep.