Valea Albă – Jepii Mici – și foarte multe animale salbatice

30 noiembrie 2011

trupa: eu şi Cătă

traseul parcurs: Valea Albă – cabana Caraiman – Jepii Mici

Îl ascult pe Tudor Gheorghe și tare-mi mai face pofta de un vin fiert la gura sobei, la caldură, ascultând viforul de-afară.

Se apropie Craciunul, se apropie Anul Nou. Aștia ne mint că vine apocalipsa de-acum într-un an, eu nu-i cred. Singura mea apocalipsă e că nu am timp să fac tot ce-mi propun, cum ar fi să scriu jurnalele din ultimele 3-4 ieșiri. N-a fost nici timp, n-a fost nici chef. De fapt, n-au fost nici așa multe ieșiri, că nu e mereu totul așa cum vrem.

Așa că în săptămâna în care trebuia să avem o mică vacanță de 1 decembrie, am realizat că iarăși îmi sunt date planurile peste cap. Habar nu am ce s-a tot întâmplat în ultimul timp, cred că s-au aliniat planetele în defavoarea mea, sau am călcat o pisică neagră pe cap și nu mi-am scuipat de trei ori în sân. Nici coșari n-am văzut pe stradă și nici trifoi cu patru foi n-am găsit, că-i iarnă și doarme și el.

Ei și uite așa, încercând să găsesc pe cineva disponibil la escapade pe munte măcar în ziua de vineri, mă trezesc cu un plan cam hodoronc-tronc.

E numai marți. E marți și bineînțeles că e zi de muncă. Vorbesc cu Cătă pe mess și îl întreb de-o oarecare mult dorită și râvnită disponibilitate pe la sfârșitul săptămânii. Eram convinsă că are alte treburi, că doar suntem în plină perioadă de plimbări, unii hăis și alții cea.  Și oricum Cătă e mai mult plecat decât venit. Normal, nu poate vineri, că se duce să le viziteze pe Mariana. Veverițele Mariana din Vatra Dornei.

Dar poate miercuri. Mâine. Hmm… Asta-i cam cum zicea profu de sport din generală, în mijlocul centrului. Al săptămânii evident. Şi-un pic cam ca nuca în perete. Și cum ar fi dacă ar fi? Ar fi misto.

Nu-mi rămâne decât să încerc să fac și să mă defac dintre fire, tastaturi, mauși și alte minuni tehnologice și să o tulesc să fac bagajul.

Ceea ce se și întâmplă.

Am emoții de parcă mâine-i prima zi de școală și trebuie să mai și jefuiesc o bancă cu mitraliere pe care nu știu să le folosesc. Una peste alta, fac bagajul pentru toată săptămâna, căci de e sau nu e munte, eu concediu tot îmi iau. Am zis!

La ora 6 jumate (dimineața) mă întâlnesc cu Cătă la Izvor și purcedem prin traficul unei zile de muncă (a altora) către Bușteni.

Continuă să fie ciudat. Drumul este extrem de liber, ceea ce era de așteptat, că doar nu și-au luat cu toții libere în mijlocul centrului. Oprim la cafele și mici aprovizionări, stabilim traseul din mers și iată-ne pornind spre Valea Albă.

Doaaaaaaamne ce liniște e. Cum zicea Blaga ”E-atâta liniște în jur, că-mi pare că aud cum se izbesc de geam razele de lună”. Și pe cuvânt dacă-am înnebunit. Raze n-aud, dar pot să jur că aud frunze. Din când în când. În rest, e o liniște aproape palpabilă. O simți, o miroși, o vezi și chiar o poți atinge. E nefiresc poate. Asta bineînțeles când nu vorbesc eu ca un radio stricat, sperietor de urși sau alte vietăți cu renume de brontolicozaur care s-ar putea se ne muște de fund.

Pe la 10 și ceva suntem la Troiță, unde scoatem strat după strat, căci nici până în ziua de azi nu m-am învățat să nu mă mai înfofolesc când plec la drum, mai ales când urc prin pădure.

Ce se-aude?

Ce-i zgomotul ăla?

Ce e aia?

Ce face așa?

Urs?

Mistreț?

Vaaaaaiiiiii!!!

Mi-a sărit inima din piept și-a luat-o la fugă spre Bușteni, ca descreierata, mușcând din frunze și copaci. Hoooo nebuno! Stai! Sunt doar 2 veverițe. Care dau ture în jurul unui copac (pe copac fiind) ca două salamandre. Chiar. Oare veverițele și salamandrele or fi înrudite? Se întoarce și inima, gâfâind ca un porc.

Pornim mai departe și din cauza covorului de frunze pierdem ici colo poteca. N-am văzut în viața mea atâtea frunze. Și ăsta avea să fie doar începutul.

Cătă merge tiptil. Ar vrea să vadă un urs. Eu n-aș preaș vrea (altă vorbă de duh din vremuri de mult apuse) așa că tropăi ca un cal nărăvaș și evident am limbariță. Asta până ce trecem de izvor și luăm în piept panta pantelor.

În fața mea, undeva destul de aproape, sare un animal și fuge apoi într-o scorbură a unui copac picat în potecă. Ce de populație domne. Ce-o fi fost, habar n-am. Era semi rotunjor, negru și cu picioare scurte. Cârtiță sau arici, spune Cătă. Posibil, cert e că avea viteză și ”pân s-a oprit la capăt de trifoi, nu s-a uitat o clipă înapoi”. Urât din partea ta, Domnule Animal Neidentificat. Pe viitor te voi striga D.A.N. uite-așa, să-ți fac în ciudă.

Mergem mai departe și privim prin pădurea fără frunze și destul de repede suntem pe brâna ce duce la intrarea pe Valea Albă. Aici ne oprim să mâncăm, căci valea pare tare neprietenoasă. E scăldată-n… umbră. Albastră si cu semnalmente de frigider, nu prea ne atrage pentru luarea micului dejun. Aici e soare.

Sendvișuri, smochine și ceva dulce. Minunat! Când să dăm să plecăm auzim pe versantul celălalt, spre albișoare, un şuierat de capră neagră. Ce-ai cu noi, suntem la mama naibii, de ce ne cerți așa abitir?

O vedem, stă pe-un colț de stâncă vizavi. Apoi vedem și ursul El era de fapt cel vizat.

Undeva spre fundul văii, la vreo 200 de m distanță de noi. Pare micuț. De la distanța asta Mă ia deodată un val de căldură.

– Off măi Cătă, trebuia tu să-ți dorești să vezi ursul! Nu mai bine îți doreai să te împiedici de-o valiză burdușită cu bani?

Facem gălăgie ca să ne vadă si dumnealui. Și ne vede. Și se uită fix la noi preț de vreo… sincer habar nu am cât s-a holbat Moș Martin, dar mie mi s-a părut cam un veac și jumătate. Apoi își vede de treabă. Cațără un buștean, trece pe sub niște crengi, merge pe panta înclinată și….

– Băi Cătă, individul ăsta ne-a pus gând rău. Vine Crăciunul acum, are și el nevoie să ducă de mâncare la familie.

– ….

– Băăăăi, ăsta se îndreaptă către buza văii!! Are de trecut vreo 2 vâlcele, dar tu crezi că-i stă ceva în cale atâta timp cât ne vede fripturi ca-n desene animate?

– Haida la drum! Dacă vine mă lupt cu el parte în parte, zice Cătă ca un adevărat kung fu panda.

Ce pot să zic, noroc că n-am plecat la drum cu orișicine și-l am alături pe fratele mai mic al lui Chuck Norris.

Valea Albă nu-i foarte albă, deşi calendarul ne cam anunţă că exact mâine îşi intră în drepturi  iarna. La munte însă e amăgitor. Un strop de fulgi colo, un pod mic de nea colo. Ne-ar ajunge să facem un om de zăpadă, dar unu mic pentru pitici mici. Sau furnici. În schimb e extrem de multă gheaţă, iar zăpada existentă este un fel de beton alunecos . Fix cum nu trebuie.

Observ şi un fenomen mai rar întâlnit (sau mă rog, mai rar întâlnit de mine). Ai impresia că pe vale curgea apă, multă. Şi că deodată a venit un uriaş de la Polul Nord, un fel de Yeti, dar mai mare, şi-a suflat cu îngheţ nepământean peste tot. Iar apa toată a îngheţat brusc.  Aşa, ca-n filme, când omul legii îl aleargă pe criminalul cel urât mirositor şi la un moment dat îi strigă pe un ton care-ar speria şi-un surd: Freeeeeze!!! Şi-n ala nu mai mişcă nici măcar hemoglobina. Mă rog, dacă stau să mă gândesc mai bine, asta nu se întâmplă nici în filme. Dar ceva de genul ăsta zici că a fost aici pe vale.

Urc  şi mă uit din când în când în spate. În orice moment aştept să se întrevadă un cap blănos din josul văii. Iar dacă o să apară, o să mă strâmb la el, că sunt vitează, apoi o s-o iau la fugă încotro oi vedea cu ochii şi mâinile.  Dar nu a mai apărut, probabil i-a suflat o veveriţă că suntem antrenaţi în arte marţiale şi învăluiri periculoase. Clar.

Pe vale nu am întâmpinat nimic neobişnuit, poate şi din cauză că este uşoară şi-am mai fost pe-aici de n ori. Ceva în plus a fost lăsat de nişte lupi. Cred că am trecut prin toaleta lor publică. Asta pe lângă o grămadă de smocuri de blană şi urme în toate direcţiile.

După ce-am urcat vreo două treimi din vale, aproape ca niciodată (mai ales după aşa puţin de mers) am simţit o toropeală şi-o sfârşeală de parcă am băut vreo 3 sticle de vin. Fiert. Şi-am dansat şi-n club vreo 12 ore. Şi pe deasupra ne-am şi luat câte un baros peste ochi. Şi-acum cărăm în spate câte un cal. Ba nu, o iapă. Gestantă. O oboseală ce n-am  văzut. Şi eu şi Cătă. Şi asta pur şi simplu deodată, fără avertisment şi fără logică. Facem maxim 10 paşi şi ne oprim gâfâind ca după maraton. Bem apă multă, aerul este foarte uscat. Mănânc nişte ciocolată. Nicio diferenţă. Behăim ca oile alergate pe imaş de câte-un câine prost.  Iar picioarele parcă nu mai sunt ale noastre.

Şi când mă gândesc la ce spun unii, cum că Bucegiul e plin de energii nu mai ştiu de care şi nu mai oboseşti. Or fi. Şi probabil că se alimentează de la turişti rumeni şi voioşi ca noi, care urcă nesupravegheaţi în timpul săptămânii, când orice om normal e la muncă.

În sfârşit ieşim în platou la soare. Aaaaah ce cald şi bine e şi nu bate deloc vântul. Mâncăm ceva, sun Andreiul care este sechestrat la un examen, ca să-i urez la mulţi ani din partea noastră şi-a Bucegiului.

La mulţi aaaaani!!! Şi se-aude stereo.

Renunţăm la ideea de a merge pe Brâna Caraimanului, pentru că din ce am observat este zăpadă şi gheaţă. Avem colţari dar n-avem chef de peripeţii.

Coborâm spre cabana Caraiman. Totu-i limpede. Cerul, mintea. Şi este atât de linişte şi-atât de mult calm. Când deodată…

Cu vederea periferică observ în dreapta mea, destul de aproape, mişcare. Mă uit şi nu-mi vine să cred. Un iepurilă a zbughit-o din iarbă şi fuge haotic la deal. Dar nu e doar un iepurilă, este absolut gigantic. E cât un caine şi fuge de parcă vin turcii să-l cotropească. Mă simt ca în Alice în Ţara Minunilor. Tare m-aş mai duce după el. Cine poate ştii ce-aş putea găsi. Poate valiza cu bani pe care nu şi-a dorit-o Cătă, poate un Pălărier nebun cu părul roşu.

La cabană suntem întâmpinaţi de căţei. Şi nu oricum, ci cu lătrături fioroase, de-alea de apărat teritoriul. Ne împrietenim repede, nu suntem o ameninţare prea mare.

Bem un ceai şi pornim la vale pe o căldură inimaginabilă. Cred că sunt vreo 20 de grade, asta în condiţiile în care, cu puţin timp în urmă ne clănţăneau dinţii pe Albă.

Mi-e o lene supremă, aşa că mergem legănat exact ca la plimbare. Apar şi primele capre negre, pasc undeva departe, pe versantul stâng.

Deodată, un zgomot puternic se aude pe primul vâlcel întâlnit şi cu care se intersectează traseul Jepii Mici. Un ropot infernal venind de undeva de sus. Cătă strigă la mine să stau pe loc. O grămadă de bolovani se prăvălesc haolic spre potecă. Suntem stupefiaţi. Dar ce să vezi? La fel şi două capre care aleargă nebuneşte pe marginea vâlcelului. Se opresc apoi să se uite la ce-au făcut, cred că sunt foarte mulţumite, pentru că se holbează minute în şir la năzbâtia personală. Uitându-mă mai atent, observ că sunt de fapt doi iezi puţin mai mari. Cred că în seara asta or să-şi ia o scatoalcă serioasă de la părinţi.

Pornim mai departe şi abia acum urmează partea interesantă a ieşirii noastre.Puţin mai jos, în potecă, exact la nivelul pădurii, pasc vreo 4 capre. Scot repede aparatul să filmez. Înaintăm precaut şi mergem ca pe ouă pentru că nu vrem să le speriem, ci să ne apopiem cât mai mult. Caprele… ce să zic, nici pomeneală de speriat. Se uită la noi impasibile, apoi îşi văd de treabă, în condiţiile în care în momentul ăsta nu ne despart mai mult de 30 de m.

Sunt şocată. Noi pe potecă, caprele pe potecă. Distanţă minimă între noi.

– Suntem atât de aproape că putem să le vedem culoarea ochilor, zice Cătă.

– Mă, astea-s complet nebune?

– Asta-i filmare de Discovery (o fi fost dacă o făcea altul, dar eu am o îndemânare măiastră când vine vorba de filmat, zici că am ţinut apartul ăla între dinţi şi-am dat zoom cu o copită de hamster – ar fi fost bun un trepied – am stat aşa lângă ele vreo 20 de minute şi ne-am apropiat la aproximativ 10 m)

Deodată auzim un şuierat de sus. Ridicăm capul şi ce să vezi? La vreo 20 de m trona ca un şef, un ţap foaaaaaarte ţanţoş care a dat alarma: fetelooor, se apropie ăştia cam mult, sunteţi proaste?

Şi cred că răspunsul a fost DA. Pentru că au mai lălăit-o vreo 5 minute până când s-au hotărât s-o ia la vale. Adevărul e că ne cam plictisisem, şi noi şi ele.

Am plecat mai departe. Capre în toate direcţiile. Una s-a speriat rău de noi (şi noi de ea, eu am crezut că e urs ), undeva mai jos în pădure. Ne-a şuierat nervoasă şi s-a ascuns după nişte tufe, pentru că nu prea avea unde să se ducă. Altele stăteau şi se holbau la noi de pe versanţi.

Şi-am intrat complet în pădure. Unde începe o nouă distracţie, numai că nu pentru noi, cred că doar pentru vietăţile din zonă, care cred că s-au amuzat copios pe seama noastră. Sunt convinsă că şi-au luat câte o bere şi ceva popcorn şi foarte posibil să ne fi filmat, ca să arate la nepoţi ce varză sunt oamenii.

Distracţia poartă numele de frunze. Câteva mii de tone de frunze, lucioase şi extrem de alunecoase. Mai ceva ca pe derdeluş. Primele trânte au apărut instant şi s-au lăsat cu 2-3 înjurături.

– Mă, nici dacă era zăpadă nu era aşa naşpa, că puneam colţarii şi gata.

– Astea-s frunze pulver, multe şi abia căzute

– Pe frunzele pulver se merge cu grebla.

– Greblism, sau măturism, după caz.

Partea cu adevărat nasoală a apărut pe ultima bucată de traseu, când ai toată Valea Jepilor pe partea stângă şi auzi apa susurând câteva sute de metri mai jos. Am mers mai mult de-a buşilea şi-am dat mâna drept salut cu toate rădăcinile văzute şi nevăzute. Numai noaptea să nu treci pe-aici. Brrr…

Am ajuns în Buşteni pe la 16 şi ceva. Iar la ora 18 şi ceva eram deja în Ploieşti, unde am băut împreună cu Andrei berea de la mulţi ani.

Satisfăcuţi? Hmmm, asta e puţin spus. După ce că suntem în mijlocul centrului săptămânii, am făcut o tură cu adevărat memorabilă printr-un Bucegi pe care nu îl ştiam atât de sălbatic. A fost pur şi simplu magnific.

Şi-am mai învăţat ceva:

1. Când aerul este uscat te deshidratezi răăăăău de tot. Am băut la apă în tura noastră cât n-am băut niciodată pe munte, nici măcar vara. Iar ajunsă acasă, am băut în 3-4 ore pe puţin 4 litri, poate mai mult.

2. Toamna la munte se merge cu grebla, că altfel e panică.

Pe curând!