Făgăraș : Valea Sâmbetei – Moldoveanu – Valea Viștei

Ce moment! Stau încălțată cu bocancii de jumătate de oră. Ard tălpile. Pun în spate rucsacul deja greu și plec spre gară. Îmi dau seama că am un zâmbet larg pe toată fața. Sau zâmbet tâmp. În orice caz, zâmbet.
Eu, Mihaela și Dan. Ne așteaptă un munte, cel mai munte. Încă o dată Făgărașul. Nu mă satur de el.
Punem ceasul să sune la 00.30, ora la care ar trebui să coborâm în Brașov, unde va trebui să schimbăm trenul.
Ne leagănă vagoanele de accelerat cu mers de personal. La Comarnic mă trezesc. Nu pot să dorm când trenul stă. Am nevoie de balansul ăsta. Numa mama și trenul leagănă așa bine
Vine și ora la care trebuie să coborâm așa că punem buimaci rucsacii în spinare și ne bulucim la ușă. Când să coborâm… la naiba, abia Predeal. (mda, avem întârziere). Daneeeeeee, mai dormeam juma de oră… Off.. Gara din Brașov este împânzită de oamenii străzii așa că nu ne rămâne decât să luăm un loc pe scări și să așteptăm următorul tren care vine abia peste o oră și jumătate.
Abia aștept să mai ațipesc un pic. Și vine și trenul, parcă desprins dintr-un banc cu Bulă, sau cu Ițic și Ștrul. Tren de navetiști, noi și pescarii în miez de noapte, către nicăieri. Luăm cu asalt vagonul de clasa I (care era gol). Ne așezăm oarecum și nu prea confortabil pe banchetele comuniste tapițate cu un material mov și ros de timp și coate. Trenul pornește și hai să dormim. Dar ce să dormi?? Aș vrea să pot descrie zgomotul produs de burduful de lemn care lega ultimile două vagoane dar mi-e practic imposibil. Este o experiență care trebuie trăită.

Totuși, o să încerc: imaginează-ți doi bătrânei din lemn, care fac sex pe un pat din lemn, cu prezervativ din lemn, într-o casă din lemn. Și nu o să fi nici măcar la 100 de km distanță de realitatea sunetului pe care îl auzeam. Am râs cu lacrimi și ne-am trezit cu o stație înainte de Voila (destinația noastră). Nici măcar nu eram siguri că acolo trebuie să coborâm. Am strigat după un nene din gară dacă aici e Voila, ăla nu ne auzea din cauza locomotivei, până la urmă s-a auzit o voce de undeva din tren care ne-a confirmat. Am coborât cu inima îndoită, dar spre norocul nostru era bine.
4 și jumătate dimineața. Orașul (sau mai bine zis sătucul) doarme. Beznă totală, numai noi și cățeii de prin curți spargem liniștea nopții. Avem de parcurs în jur de 20 de km până la Complexul Sâmbăta. Dar cine să ne ia pe noi la ora asta la ocazie? Numa luna nu doarme. Mare și albă, ea și stelele merg odată cu noi pe șoseaua șerpuită, în capătul căreia se văd ca o dungă suspendată în aer, munții. Și miroase a iarbă cosită. E frumoasă dimineața asta cufundată încă în întuneric. Glumeam: numa un cineva trimis de ”sus” ar putea trece acum să ne ia cu mașina. Și cineva-ul ăsta a apărut. Un domn tânăr se ducea în Sâmbăta de Sus să ducă cuiva niște medicamente. La ora aia?? Se oferă să ne ducă însă cam 15 km în plus până la Complex. Chiar că trimis de ”sus”.
Punem cortul aproape în drum și dormim în jur de 2 ore. M-am trezit zăpăcită de somn, nici nu înțelegeam ce caut acolo.

Și am pornit în sfârșit la drum pe un forestier lin. Îmi dau seama că ador efectiv sunetul pe care îl fac bocancii când calcă pietre și rup crengi. E un ceva ce nu pot să explic. Ca mirosul de fân, sunetul pe care îl face ploaia, vocea iubitului, mâța care îți toarce în brațe, puful puiului de găină care te mângâie pe față. Ceva pe-acolo, dar altfel.
Trecem podețe de lemn, ocolim bolovanii aduși de șuvoaiele ploilor trecute, rămânem muți în fața trunchiurilor de brazi târâte la vale de torenți. Câtă forță. Ești mic. Te închini și treci mai departe, rugându-te încet ca muntele să fie și de data asta blând cu tine.

Fereastra Mare a Sâmbetei îmi taie răsuflarea. Ca o gură căscată în inima muntelui, dând impresia că pe acolo oricând poate năvăli neomenescul, că pe-acolo îi poate înghiți ”uriașul” pe cei ce nu îl ascultă. Până și norii par că slăvesc trecerea asta, împrumutându-i forma, și făcând-o chiar mai ireală decât este.

Cabana Sâmbăta îmi amintește un pic de Mălăiești. Numai că e mai liniște. Apar măgarii (cu moacele lor tâmpite dar atât de simpatice, ăștia parcă încontinuu rânjesc), mâțele (una bucată mamă plictisită, una bucată pui cu chef de joacă), cățelul lățos (un fel de Zdreanță munțoman care s-a luat la harță cu măgarii și a gonit pisicile când am vrut să le dăm și lor de mâncare) și viespile (care se încăpățânează să se înece în ceaiul nostru sau să rămână cu piciorușele lipite în borcanul cu gem).

Lăsăm și ultima urmă de civilizație în urmă și luăm muntele la picior. Vârfurile se ridică din stânci și iarbă și se lasă mângâiate de soare. Ascuțite și jucăușe, de mii de ani înfruntă eroic vânturi și zăpezi, lasă ploaia să le spele chipurile reci, grindina să se rostogolească pe pantele abrupte. Atâtea anotimpuri au trecut peste ele și atâția oameni au bătut la picior potecile înguste.

E prea mult uriașul ăsta, prea bun și prea semeț.
Și ce vedem noi printre bolovanii prăvăliți de sus? Trei marmote. Exact ca alea din reclama de la Milka. Numa că astea nu înveleau ciocolata în staniol. Confundăndu-se cu stâncile, într-un camuflaj aproape perfect, două dintre ele stau tolănite la soare și privesc Valea Sâmbetei. Probabil că au ceva important de discutat căci nu ne bagă deloc în seamă. A treia țopăie grațios printre pietre și se lasă fotografiată de la numai câțiva metri.
Dar hai la drum. Căci puțin a fost și mult a rămas.

Ajunși în creastă luăm la rând scrâșnind din dinți din cauza rucsacilor grei, vârfurile Slănina – 2268 m (uai dar bună ar mai fi fost una cu ceapă… coborâm lin spre Fereastra Mică a Sâmbetei (un peisaj care mie îmi dă amețelei așa că mă duc frumos mult in stânga) urcăm apoi destul de abrupt Muntele Gălășescu Mic, coborâm în Fereastra Răcorelelor -2311 m, apoi tot la deal Vârful Gălășescu Mare – 2470 m (un moț cam mult pentru greutatea din spatele nostru). În coborâre avem în stânga Lacul Estic al Văii Rele, o baltă verzuie și limpede care stă nemișcată între pereții de stâncă. Ocolim Vârful Gălbenelele – 2456m și Vârful Hârtopul Ursului – 2461 m pe curbă de nivel ( mulțimim celor care atunci când au bătut potecile nu au avut ideea să mai cațere și vârfurile astea).

În toate părțile norii aleargă pe deasupra crestelor. Alungați de vânt, nu ne strică buna dispoziție și ne lasă să ne bucurăm de peisajul selenar care ne înconjoară. În depărtări stau cuminți alți munți mai mici iar undeva în față ne urmăresc cu atenție, ca doi bunici, Viștea și Moldoveanu.
Și uite că se vede și Refugiul Viștea Mare din Portița Viștei. O cutie dreptunghiulară, albă, în care atâția oameni s-au odihnit și s-au adăpostit. Un loc care cu siguranță a salvat vieți, un ajutor extrardinar pentru alpiniștii care se încumetă iarna să străbată Făgărașul. Un loc de popas care stă agățat sub cel mai înalt vârf din România, aștepând nebunii în bocanci. Ar trebui să le mulțumim mai des celor care au depus atâta efort în construirea acestor refugii. Chiar dacă nu știm cine sunt aceia. Un: să le dea Dumnezeu sănătate este mai mult decât suficient.

Ne relaxăm la soare la ușa lui, dar suntem rapid trimiși înăuntru de vântul rece de septembrie, care aici la 2320 m în inima Făgărașului ne înfioară. Facem repede niște supe la primus. Eu și Mihaela mâncăm pe săturate în timp ce Dan cu greu reușește să se încălzească. Păi ce credeai măh că e iulie și ești pe malul mării? Ce-ți veni să stai la bustul gol?
”Dar hai pe Moldoveanu, că doar pentru asta suntem aici” – zise frigurosul care avea de gând să urce abia a doua zi de dimineață. L-au convins însă nerăbdarea și voioșia mea și a Mihaelei. Avem să prindem un apus superb, deasupra tuturor.

Fără bagajele grele care să ne tragă înapoi, urcăm fără să gâfâim () culmea foarte abruptă care urcă printre bolovani tăioși spre Vârful Viștea și apoi, pe custură, pe Vârful Moldoveanu. Un sentiment de neimaginat. Îmi dau voie să mă simt și eu un pui de zmeu, care plutește vesel deasupra lumii. Merg pe-o ață suspendată peste păduri, câmpii, dealuri, orașe, munți, oameni. Am pământul la picioare.

Gata, 2544, Vârful Moldoveanu, a doua oară, tot cu Dan, de data asta și cu Mihaela. De data asta fără ceață, fără întuneric, fără teama aia paralizantă de necunoscut.
Fotografiez clipa cu sufletul prea mic în care totuși încap înghesuite atâtea frumuseți văzute. Fac ochii roată și desenez în minte toate liniile, curbele strâmbe făcute de alte creste, norii colorați de soarele care apune, hăurile care se pierd în brazi, culmile cele mai depărtate. Ce moment. Sunt mică. Ba nu, în clipa asta sunt mare. Sunt mică mare.
Soarele cade în spatele altor vârfuri. Rămân cu amintirile.

Și hai odată la vale că ce-i mult strică. A început un vânt turbat, iar colanții mei firavi nu prea fac față. Trag căciula pe ochi (nu foarte, ca să văd și pe unde merg) și cățărăm înapoi custura, apoi la vale cu noi că nu bun. Ne întrecem în clănțănitul dinților. Cred că Dan câștigă.
Iar mâncăm, toată greutatea pe care am avut-o în rucsaci (mai mult Dan), ananas, alte supe, tocăniță. Festin nu alta.
Deși avem loc în refugiu decidem totuși să punem și cortul. Ar fi urât dacă ar veni mai târziu alți turiști și nu ar avea unde să doarmă de noi. Îl montam în pantă, foarte aproape de refugiu, cu gândul că dacă va trebui totuși să ne băgăm în el, măcar să nu fie prea ”amplă” mișcarea. Din fericire nu mai apare nimeni, așa că ”trebuie” să dormim în sforăiturile a 8 oameni – fără noi (eh, nu au sforăit toți, spun asta pentru a întări ”dramaticul” experienței). Așadar 11 inși am făcut căldură în refugiul din beton care în noaptea asta nu a fost împuns de niciun vânt care să ne tulbure visele. Am dormit ca un bolovan

Dimineața se arată răcoroasă și liniștită. Câteva raze de soare răzbat prin pâcla care domnește pe cer. Nu avem apă așa că hotărâm să luăm masa mai jos pe Valea Viștei.
Și ce vale, abruptă și bolovănoasă, cu o cascadă iute undeva în dreapta. Acolo vom mânca uimiți că apa se pierde în pământ și iese de acolo doar mult mai jos, printre pietre.

Coborârea se efectuează în pas alert pentru că avem un tren de ”prins” de coadă. Așa că mai mult alergăm, trecem râul, îmi plâng bătăturile făcute de bocancii noi, ne înfigem în mure mari și negre și ajungem la un indicator: 9 km până în orașul Victoria.

Străbatem drumul forestier uimiți de apa care efectiv a rupt o bună parte din el, eu mă plâng de dureri de stomac din cauza apei băute ieri, vorbim nici noi nu știm ce și iată-ne în dreptul altui indicator care ne informează că mai avem 5 km până în Victoria.

Pe-un drum de țară, acum ne înjurăm bocancii, înjurăm praful ridicat de mașinile care vin numai din sens opus și sperăm la încă un bun samaritean care să vină să ne ia la ocazie. Și vine. Și ne ia. Și ne spune că are o vilă de închiriat în Viștișoara la numai un km de noua pârtie de ski care va fi inaugurată în octombrie. Îi luăm fără drept de apel telefonul (așa că tre să strângem gașca la iarnă).

Iată că avem și microbuz către Ucea (care circulă și duminica) numai că trebuie să așteptăm o oră plecarea lui (la ora 15.00). Așa că ne cinstim cu berea pe care Mihaela se plângea că niciodată nu apucă să o bea când iese din traseu și ciocolată de casă. Ok, Dan, nu e mai bună ca aia pe care o știi tu.. Te credem pe cuvânt.
La 15.10 eram deja în Ucea. Punem de-o masă copioasă cu supă și alte bunătăți și nu lăsăm nici cățeii gării să saliveze lângă noi. Așa că îi hrănim și pe ei.

Bucureștiul îl vedem abia la 1.30 noaptea, după un somn chinuit în aer condiționat.
Ce ar mai fi de spus.
Numai cel care urcă munții poate înțelege:
”Oprește Doamne clipa cu care măsori eternitatea” – Lucian Blaga.