Bucegi – Piatra Arsa – Padina – Strunga – bălăureala supremă

Dacă ai un dor ce te frământă

Nu căta că-i drum obositor

... nu-ţi mai face enşpe mii de planuri că nu-ţi ies, fă bagajul, suie-te în tren şi .. hope for the best

(ATENŢIE – jurnal cam lung)
(pozele sunt puţine, pentru că nu prea ne-a permis vremea să ne exprimăm talentul artistic)

27-29 noiembrie

Locaţia: aleasă în ultimul moment
Participanţi: eu şi Andrei
Timpul: probabil
Dispoziţia: aşa-şi-asa şi uneori aşa

Cum 1 decembrie se apropie vertiginos la un mijloc de săptămână (după ce că anul ăsta aproape toate sărbătorile cu zile libere legale au picat în week-end, marea zi a românilor de pretutindeni pică fix într-o miercuri, cât să nu poţi lega o tură mai de Doamne ajută!) ne hotărâm neclintiţi să facem o mare ieşire.

Hai în Făgăraş aşadar. Hai. Vârtopel Arpăşel? Daaaa, ce tareee, ce frumos, ce simpatic, ce spectaculos. Caută schiţe, citeşte enşpe mii de milioane de descrieri, adrenalină, poftă de stâncă, de imensitatea Făgăraşului, cort, Podragu, ajungem chiar şi pe Moldoveanu. Mnu, că se anunţă vremea cu vânt turbat ceţuri şi alte cele, zăpezi mici şi care ne-ar cam deranja. Hai să parcurgem creasta. Hai. Urcăm din Turnu Roşu da? Da. Bun. Cum ajungem? Ah, păi trenul x, trenul y, schimbat microbuze, trenul de ora 2 noaptea nu mai există, schimbat microbuze, calcule peste calcule. Arpaş? Victoria? în niciun caz. Facem 2 zile pe drum. Pică.

Hai în Iezer. Iupiiiiii, Iezeeeeeer, urcăm pe Văcarea, parcurgem creasta, coborâm la Genţiana, urcăm în Crai, parcurgem creasta, ne întoarcem acasă fericiţi şi împliniţi şi cu doi munţi geniali în buzunar. Absolut … ştiinţifico-fantastic. Cum ajungem? Păi amicul x, maşină. Sigur? Mnu. Trenul de 5.20 nu mai există, mama lor de trenuri. Microbuz. 4 ore jumate până în Cîmpulung?????? Hai dă-o iar în mama ei de treabă că-s doar vreo 100 şi un pic de kilometri. Pică.

Hai în Retezat. Ah, dragul meu şi iubitul meu Retezat. Sălbatic şi minunat ca nimeni altul. Cu crestele lui ascuţite, cu zăpezi şi trasee de poveste. Cum ajungem? Păi, trenul până în Ohaba de sub Piatră, enşpe mii de ore până acolo, microbuz şi nene care nu duce pe nimeni sâmbăta până la Cârnic şi alte mii de kilometri de parcurs pe jos. Pică.

Ne trebuie o maşină. Urgent!!!

Şi iaca planurile se duc şi se duc pe apa sâmbetei ce va să vină şi noi habar nu avem încotro să ne îndreptăm voioşi.

De ultimă oră alegem Bucegii. Cu traversare în Crai. Iar facem planuri SF cu melci zburători şi capre negre la Marea Neagră. Cum că traversăm din Sinaia tot platoul, coborâm prin Strunga, fugim prin Moeciu şi intrăm în Crai. Siiiigur că da.Luăm noi în calcul şi marele neprevăzut. Însă nu ne aşteptam să fie atât şi chiaaaaaaaar atât de mare mare. Bun.

Bună dimineaţaaaa soare. Chiar e soare. Cu bagajele făcute de seară (ceea ce rar se întâmplă) pornim şi noi agale către o gară ce ne duce către un munte. Acelşi munte care mereu ne este la îndemână. Uneori ne primeşte ca un Moş Crăciun plin de daruri, alteori ne primeşte ca un bunic ţâfnos. Exact cum a fost şi în cazul ăsta.

În tren coloristica personajelor adiacente ne surprinde zâmbete de uimire, grimase de dezgust şi nu în ultimul rând râsete în hohote. Nenea acordeonist face toţi banii (şi-anume hârtiile de-un leu pe care le primea.. okok, sunt un pic răutăcioasă, dar nu mă pot abţine).

în tren, după ce a trebuit să schimbăm locația ”datorită” unor cetățeni turmentați

Bun. Super gondola roz ne aşteaptă şi după: pâineee, ia pâine, hai odată că vine microbuzul, cumpără nişte fornetti, împiedică-te de rucsacii de 5 tone, ajungem într-un final glorios la Cota 1400.

Primul popas, evident, la cota 1500. Că avem o mare lene şi un mare somn şi n-am mâncat nimic, şi simt aşa cum adorm şi Andrei simte şi el aşa cum adoarme. Aşadar, după cei super mega 100 de metri diferenţă de nivel, ne instalăm în cabană. Unde Charlie and the Chocolate Factory (care se difuza la tv) mai mai că nu ne mai lasă să plecăm. Într-un final o facem, că domneee, avem mult până la Omu. Dacă ştiam ce va urma, cel mai probabil că rămâneam să ne uităm la film

Pornim urcuşul spre cota 2000 şi rămânem uimiţi de imensitatea albă de peste tot. Nu aş fi crezut că este aşa de multă zăpadă. Azi, s-ar skia lejer până la 1400. Şi iar mă trezesc visând la pârtii de mii şi mii de kilometri pe care zbor ca un fulg de zăpadă. Heeeeeei, trezirea!!! Sub cota 2000 ne surprinde un mare vânt. Atât de mare încât am pus pe noi toate hainele, ochelarii, cagule şi tot echipamentul din dotare, pentru o camuflare cât mai eficientă.

Hotărâm să nu mai urcăm la Mioriţa şi să ocolim Furnica pe traseul ce merge pe curbă de nivel, pe bandă galbenă. Heh, am făcut pe deştepţii şi ne-am ars. Căci ce-a urmat pentru mine intră în categoria: cine dracu m-o pune pe mine să mă chinui în halul ăsta? nu mi-era mai bine la căldurică, să stau eu cu ceaiul în mână şi să mă holbeez la Johnny Depp? Neah.

momentan e bine, cald, frumos, liniște și pace

Ingrediente principale:
– rafale de vânt de 100 de km/h (în restul timpului bătea constant cu vreo 70)
– zăpadă îngheţată dar nu suficient
– troiene fabricate de un vânt turbat, unde stratul de zăpadă ajungea la un metru, pe alocuri poate şi mai mult.

Rezultat?

Două curci bete care se chinuie să stea în picioare. De multe ori nu prea reuşim deoarece astăzi vântul vrea neapăraaaat să ne intindă nervii la maxim şi să ne pună la încercare echipamentul. Nu are pic de omenie în el, pic de milă, pic de nimic. E viu şi-al dracu şi îmi vine să urlu la el să-i spun să înceteze. Dar e degeaba. Nicio rugăminte nu trezeşte în el sentimente umane. Aşa că trecem fără să realizăm la expresii care necesită pătrăţelul roşu, iar el, Domnul Vânt ne loveşte de parcă i-am fi cei mai mari duşmani.

Două filmulețe făcute în rarele momente în care s-a putut filma, după ce trecusem de zona în care a trebuit să mergem de-a bușilea:

Săpatul de urme este un mare chin. Efortul este pe măsura vântului, deoarece zăpada are o crustă la suprafaţă, iar după ce treci de ea, te afunzi neputincios într-un alt strat, greu şi îndesat, care mie îmi ajunge până la brâu. 3 paşi sunt o luptă fantastică şi când simţim că nu mai putem mergem (cu greeeeeeu) de-a buşilea ca pe ouă, pe crusta care acum pare îmaginară şi evident că se rupe sub greutate. Off.

Epuizaţi, ca nişte păpuşi de cârpă, intrăm la Piatra Arsă, pe la ora 15.00. Drumul până aici a fost horror şi eu una nu mă simt capabilă să merg acum spre Omu. (aflăm de la alţii că este cam nasol, au încercat dar s-au întors). Sincer, aş dormi. Mâncăm o ciorbă, un papanaş şi ne hotărâm să coborâm spre Padina şi urcăm în Strunga unde să şi dormim în noaptea asta. De acolo om vedea maine.

Zis şi plecat. Ne camuflăm şi ieşim înapoi la congelator. Surprinzător, nu mai bate Domnul Vânt aşa de tare. Probabil că priveşte şi el mut spectacolul apusului peste Leaota. Sublim.

Ne petrecem pe potecă, ba afundaţi până la brâu, ba pe ierburile din toamnă care ici colo se mai ivesc printre troiene. Uite Padina.

– Mă, nu are sens să mergem până la Peştera. Hai că ştiu eu un drum. Uite vezi poiana aia din dreapta? (muuuuuuuult dreapta). (zic eu atotştiutoare)
– Da.
– Ei bine pe acolo e un drum, e şi-o stână, am urcat o dată pe acolo, anul trecut.
– Hai.

Eh, asta a fost o decizie absolut epocală. De ce nu am continuat linia platoului ca să întrăm direct în super poiana? Habar nu am. Că tre să fie mai jos un drum, ne consultăm noi.

Sigur că da. Iată cum ne afundăm într-o pădure deaaaasă, cu nămeţi cât casa, prin poieniţe neatinse de picior de om, tot traversând vâlcele, tot infigându-ne mai mult în brazii încărcaţi şi încâlciţi. Ha! Momentan încă este destul de amuzant. Eu vorbesc încontinuu, poate şi de teamă de urs (deşi nu am văzut nicio urmă). Ne transformăm în oameni de zăpadă și gâfâim săpând tranșee printre copaci.

Găsim potecuţe, pierdem potecuţe, până când am impresia că m-am dezorientat complet. Zăpada este mare, pufoasă şi-ţi dă impresia că orice trecere printre doi brazi este vreun forestier. Facem cu schimbul la găsit drumeagul ce ne va scoate la stână. Numai că acesta nu există, vâlcelele se umplu de gheaţă şi mai vine şi noaptea. Ei, draci. Încercăm pe cât putem de mult să ţinem dreapta. Mama ei de poiană mare, trebuie să fie acolo undeva. Asta numai dacă nu am coborât prea mult. Mai trecem un râu, mai urcăm o pantă şi uraaaaaaaa!!!! poiana, stâna, iupiiii, fix înainte de a se întuneca complet.

Hai că de-aici e floare la ureche.

– Ruxi, zici că ai mai fost, pe unde e drumul?
– Ăăăăăă, păăăăi, evident, în jos.

Apar 2 forestiere. De fapt, am impresia că este acelaşi, intră dintr-o parte a pădurii şi iese pe partea cealaltă. Ok, un fel de ini mini maini mo. Cu amintiri complet şterse şi mai mult dat cu presupusul către care încotro e Padina, alegem dreapta. Şi coborâm voioşi prin zăpada neatinsă, cu telefonul pus la cântat pe rucsac ca să sperie urşii şi eu, care evident, nu tac un moment.

Şi mergem, mergem şi tot mergem, trecem un râu şi am impresia că am ajuns în drumul de Peştera. No, că ăla ar trebui să fie curăţat de zăpadă. Hai, că nu mai are cum să fie mult. Mi-e frig, mi-e foame şi sunt epuizată de atâta mers prin zăpadă, de-atâtea ore. Bine măcar că suntem în pădure şi nu mai suflă nemilosul.
Şi mai mergem şi tot mergem şi stupoare!! AM ÎNCEPUT SĂ URCĂM.

– De ce naiba urcăm? Nu prea ar trebui. Cam.. deloc.

Panta nu este accentuată, dar forestierul nostru care ne-a făcut să credem că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, sau cana de ceai de la Padina de toartă, URCĂ.

– Hai mai mergem o curbă două trei, poate începe el să coboare la un moment dat.
– Şi dacă nu începe?
– Unde naibii suntem?
– Scoate harta, uită-te pe ea.

Şi ne uităm, fix aiurea Deja suntem atât şi în aşa hal de dezorientaţi şi de obosiţi încât facem nişte presupuneri absolut fabuloase. După creierul nostru ori mergem spre Bolboci, ori spre ori spre ori spre.

Facem cale întoarsă. Ah ce bună ar fi fost o busolă. NU mai plec fără. Ajungem într-o poieniţă la o intersecţie ciudată de ceva ce ar părea nişte drumuri. În toate direcţiile. Stigem frontalele, Andrei caută repere pe cerul plin de stele. Nu prea le găseşte. Poiana e mică, peticul de cer nu spune nimic pe limba noastră.

– Măh Andrei, eu zic că cel mai bine ar fi să ne întoarcem frumos la stână, pe urmele noastre, că n-am chef să bălăuresc toată noaptea prin pădure.

Faza e că într-un final am fi ajuns noi la Padina, la Bolboci sau chiar la Omu cu riscul de a merge ore în şir. Numai că oboseala începe să îşi spună cuvântul şi nu ne încântă deloc dormitul prin boscheţii plini de zăpadă, cu Moş Martin pândind după aluni. Maine pe lumină lucrurile vor sta complet diferit.

Eh, haida. După vreo oră de mers (mai mult sau mai puţin, sincer nu mai ştiu exact cât am mers, eram setată să ajung aşa că am căutat printre resurse şi m-am mişcat ca într-o dimineaţă după un somn bun), am ajuns înapoi la stână. De aici se văd luminile de la Padina. Suntem în aşa stare de oboseală încât începem să ne întrebăm dubios dacă noi chiar Padina vedem. Acum când rememorez stau şi mă întreb cum naiba de am reuşit să fim în halul ala de dezorientaţi.

Punem cortul în cămăruţa din dos, facem un ceai, apoi nişte multivita şi ne chinuim destul de mult să mâncăm ceva. Adormim amândoi destul de repede. În ciuda frigului de afară (minus destule grade) am dormit foarte confortabil şi călduros. Dimineaţă ies rapid din cort să privesc. EVIDENT că aia era Padina, unde licăreau luminiţele aseară.

Ne strângem catrafusele şi pornim pe drumul de seara trecută. Orientaţi mai bine pe timp de zi, am realizat ce minunăţie era să facem. Am prins un forestier, care ce făcea dumnealui? Ne ducea sus în Creasta Vânturilor Tari, fix cât să ieşim inapoi în platou spre Piatra Arsă. Ah, ce simpatic ar fi fost

Bun, aşa că acum am luat un alt drum la picior înzăpezit, care ne-a scos în vreo 20 de minute în traseul marcat . Iupiiiii. După alt ceva timp nedefinit suntem iată, într-un mare final glorios, la Padina.

Bem nişte ceaiuri, mâncăm una alta, nu ne uscăm nişte haine (deoarece soba din sala de mese are greţuri la lemne) şi plecăm spre Strunga. Deja nu îmi mai fac niciun fel de plan. Las lucrurile să meargă de la sine şi ce-o fi o fi. Mai întâi să mă văd la refugiu. Zăpada evident este măricică, noroc că avem urme bătute de un grup numeros care a trecut pe acolo înaintea noastră.

 

Şi mi-e din ce în ce mai rău. Fiecare pas devine un efort de a sta în picioare. Pur şi simplu nu înţeleg ce e cu mine. Nu m-am simţit în viaţa mea în halul ăsta de epuizată. Abia dacă mai pot să merg şi la 20 de metri înainte de refugiu mai am un pic şi rămân acolo în zăpadă. Ciudat. Odată ajunşi simt cum iese din mine şi ultimul strop de energie. Şi nu, urcarea in Strunga nu este una grea, nu este una lunga şi nu este solicitantă.

Tremur ca varga deşi am toate hainele pe mine, inclusiv nişte polare de-ale lui Andrei, geaca lui şi 2 sau 3 perechi de mănuşi. Nici măcar ceaiul cald şi vitaminele nu mă repun pe picioare. Evident, pică total planul de a urca spre Bătrâna. Eu aş vrea să dormim aici, dar nefiind în postura de a lua decizii (având în vedere starea în care sunt), Andrei propune fără vreun drept de apel din partea mea, să coborâm la Padina şi să dormim acolo.

Şi iată cum începe o coborâre cel puţin agonizantă, pe care am făcut mai mult timp decât la urcare. La cabană ajungem pe întuneric, cu panici(le lui Andrei) din cauza căţeilor care ne-au ieşit în întâmpinare într-o manieră nu tocmai prietenoasă. Dar am discutat eu cu ei şi, ca nişte căţei raţionali ce sunt, ne-au lăsat în pace. Ba chiar ne-au condus pe ultimii 200 de metri.

În cabană destul de gol. Ne dezechipăm, scoatem mâncarea, comandăm ceai pentru mine şi o bere pentru Andrei. Apoi solicităm şi noi două locuri de cazare.

Răspunsul vine brusc şi total neaşteptat:

– Nu fac focul pentru doi inşi
Am rămas blocaţi.
– Aaa, păi ştiţi, nu avem nevoie de foc în cameră, avem saci buni, bla bla bla
– Nu vă cazez. (vine tăios şi răstit răspunsul). Duceţi-vă la Diana sau la Salvamont.

Înjurând printre dinţi, strângem hainele şi adiacentele care deja sunt ude fleaşcă pentru că s-au dezgheţat şi pornim agale prin noapte spre Diana. Este extrem de frig. Nu mă pot gândi decât la somn. Şi pe lângă asta la urşii care mişună pe-aici plus bonus nişte căţei.

Ajungem la Diana. Nici ţipenie de om. Bun aşa. Deja începem să ne enervăm. Andrei mai are un pic şi se duce peste aia de la Padina cu scandal. Mie mi-e prea rău.

Hai şi la Salvamont. Unde ditamai doi căţeii tronează în curte. Care căţei evident că încep să latre zgomotos cum ne apropiem de gard. Andrei e panică mare. Nu vrea sub nicio formă să intre. Aşa că mă duc eu. Ei latră, eu cuţu cuţu. Scot nişte salam şi iată-mă cum cu o mână hrănesc dulăii şi cu cealaltă mână bat frenetic în geamul de la uşă. Mă simt ca un rătăcit din filmele texane Nu văzusem soneria. După 2-3 minute apare cineva la un balcon şi uff.. iată suntem înăuntru la căldură.

Aici, la salvamont, am dat peste nişte oameni extraordinar de ospitalieri, foarte simpatici şi glumeţi. Noaptea a trecut cu muuuuultă căldură şi un somn de plăcintă gata făcută.

De dimineaţă, altă mega surpriză. Plouă ca într-o zi de vară. Zăpada s-a topit aproape în totalitate şi pe drum acum este format un frumos râu. Nu îmi mai e rău

Ne luăm la revedere şi luăm în piept iarăşi drumul spre Strunga. Dacă ieri ai fi putut spune că am înotat prin zăpadă, azi… înotăm prin ploaie. Şi cu ceaţa asta ai zice că te afli în Făgăraş

Sus în Strunga bate iarăşi un vânt turbat.
Da, mergem spre Crai astăzi, via Moeciu.
Pe partea cealaltă a muntelui nu mai este pic de zăpadă. Plouă în continuare şi noi suntem muraţi.

 

Coborâm pe cruce roşie şi într-o viteză frenetică ne târâm pe drumul forestier, apoi, încă vreo 6-7 kilometri (habar nu am câţi exact) şi ajungem la singurul magazin/bodegă unde bem o bere, mâncăm nişte biscuiţi şi decidem următorul obiectiv: acasă.

Suntem uzi, obosiţi, un pic nervoşi şi prognoza pe următoarele zile se anunţă tot mai proastă. Ploi şi mai apoi viscol.

Eh. La 1 noaptea suntem în Ploieşti şi ne scuturăm creierele pentru un somn lung și o rememorare a 3 zile în care deși lucrurile nu ne-au ieșit nici pe departe cum ne așteptam, ne-au lăsat niște amintiri de neuitat. Păi doar nu e la îndemâna oricui să te rătăcești la 40 de minute de cabana Padina, nu?