12-13 iunie 2010
Pot să fiu şi cocoţobaur. Am zis.
Aşa că am dat o fugă în Ciucaş.
Două zile tropicale, cu o sută enşpe mii de grade celsius şi 3 catralioane de muşte ameţite.
Am ajuns seara, sau mai bine spus noaptea, trecut de ora 1.
Primul şoc (şi nu, nu ultimul) au fost furnicile. Sau mai bine spus termitele uriaşe şi fioroase, kamikaze şi nebune, care populează zona. Deci eu nu credeam că o să pot să convieţuiesc alături de ele 2 zile. Mari băi nene, negre şi urâte, se aruncau în foc ca să pocnească fericite şi se căţărau pe bocanci, buşteni şi alte toate cele.
Cât am stat la foc în prima seară, vreo 2 ore, m-am proţăpit în picioare şi am călcat isterică şi panicată orice tentativă de cocoţ pe mine. Şi nu, nu exagerez. Ca aveau alea mici mai mult de un centimetru, iar alea mari vreo 2. Centimetri. Ok ok, pare nebunesc să îmi fie frică de aşa ceva. Şi totuşi.. Sute de mii de milioane de centimetri de furnici. Nuuuu, nu-mi place.
A doua zi, pe o căldură infernală, am plecat la răcoarea pădurii şi împărăţia muştelor (cu toţii aveam în jur de 3492 de astfel de insecte care gravitau în jurul capului ca electronii în jurul nucleului.. mda) la stânca denumită sugestiv: colţ, pentru a ne cocoţa.
Cocoţobaurii de serviciu sunt Andrei, Dragoş şi Despot. Eu mai cuminte un pic. Şi cocoţăm şi pe faţă şi pe spate, câteva ture de încălzire şi dezmorţire după iarnă. Ce miros tare are stânca Miroase a stâncă. Lipită de ea cu ochii închişi, fac abstracţie de căldură şi îmi dau voie să visez un pic.
Cu ocazia pădurii descoperim o nouă specie endemică: furnica cu cur pufos de Ciucaş. O specie extrem de rară şi extrem de pufoasă, care poate prinde pe sub covorul de frunze viteze supersonice.
Apoi ne aşteaptă ciorba la Silva. Mmmmm şi ce ciorbă şi ce soare şi ce căldură deşertică. 5 minute sub cerul liber şi simţi cum te topeşti şi devii una cu muştele.
Seara se lasă cu foc, mii de stele (ok, milioane şi chiar mai mult) şi-o bucată de Calea Lactee, mai puţine furnici şi muşte lipite de tenta cortului abia aşteptând parcă să invadeze interiorul.
Târziu în noapte, când în poiană s-a lăsat liniște (mai mult sau mai puțin pentru că sforăiturile celor care dormeau în aer liber alungau spiritele rele) și doar un felinar mai lumina surd, o vulpe a vrut să ne fure un rucsac lăsat afară din întâmplare și apoi s-a îndreptat către Dragoș ca să-i ofere și lui o sperietură zdravănă.
A doua zi, cocoţobaurii îşi reiau locul şi mă obligă să urc cu ditai coarda în spate şi să fac ate chestii la care iniţiam am spus: nu vreaaaaaaaaau, mi-e fricăăăăăăă. Şi mi-a fost, dar s-a terminat cu bine.
Drumul către Ploiești se face sub amenințarea unei ploi care pe noi totuși nu ne prinde. Dar ne prind niște eclere și alte prăjituri absolut delicioase.
Glezna mea e umflată ca o gogonea. Bun așa. Repaos again!
2 comentarii
Am fost si eu acolo
[…] în mașinuța lui Cristi. Suntem mai mulți. Afară plouă și noi ne îndreptăm spre munte, spre Ciucaș. În mașină e cam frig, afară e crunt. În Măneciu ne oprim să mai luam una alta, pâine și […]