La jumătatea anului despre revelionul din Ciucaș

Suntem aproape la mijlocul anului și eu am rămas în urmă rău de tot cu postările despre ture, așa că o sa încerc să rememorez cât de cât una de astă iarnă. Mă rog, nu prea era iarnă, cât era revelionul.

Un revelion pe care l-am petrecut la fel ca și anul trecut, la căsuță, în compania unor oameni mișto, cu multă liniște, multe glume și o tonă de leneveală care ne-a aruncat în anul 2012 relaxați și voioși.

Am ajuns într-o seară la Silva, după ce ne-am chinuit jumătate de oră să montăm lanțurile la mașină, pe un frig de crăpau pietrele și cu un mare somn la bord. Dar am ajuns, ne-am oprit la un vin fiert și apoi am înaintat prin noapte spre căsuța din povești, împovărați ca niște moși crăciuni. Eu, sor-mea, Andrei și Fane

Ne-am trezit ca de obicei cu o mare lene dar și cu o mare bucurie. Zilele următoare le vom petrece pe munte.

Eu și Andrei pornim spre Muntele Roșu deoarece mai avem de recuperat bagaje de la mașină și pe Sebi și Cristina care abia astăzi vin și ei. Sor-mea și Fane fac ceva plimbări prin împrejurimi. Cum ea este prima dată pe munte, are multe de văzut și multe de fotografiat

După ce am recuperat oamenii, am ajuns din nou la căsuță unde Rodica spărgea lemne Așa că am decis să ne uităm la ea. Pe principiul unul muncește, restul stau și cască gura, c-așa-i românul

Masa de prânz a constat într-o super mămăliguță cu brânză și smântână. Sincer nici nu știu ce naiba am făcut acolo atâtea zile. Adevărul este că timpul trece foarte repede când stai degeaba. Mai un lemn din pădure, mai dai un pic cu mătura, mai gătești ceva și uite așa se face seară.

Între timp am mai plecat la o plimbare scurtă la Silva să luăm ultimele chestii necesare de la mașină și seara a trecut și ea ca și când nu a fost. Am jucat niște jocuri, am pictat pereții (la propriu) și apoi am dormit buștean, de parcă am fi tras la jug o zi întreagă. Deh, peobabil că aerul atre de munte este de vină pentru somnul care ne lovea instant în fiecare seară la aceeași oră

Am făcut chiar și-o mică încursiune în necunoscut, o bălăureală printre crengi și copăcei căzuți, numai bine pentru a ne rupe un pic din starea de delăsare ce ne-a cuprins.

 

 

Următoarea zi avem în plan Gropșoarele Zăganu, o tură ușurică, dar destul de lungă și care s-a dovedit pe final a fi chiar un pic solicitantă.

Plecarea de la Muntele Roșu, pe poteca ce duce la Islazul Vacii, apoi ușor prin pădure prin zona defrișată spre stâna din Zăganu, creasta și înapoi la căsuță pe muchia Muntelui Roșu. Numai bun pentru tură de o zi, numai bun pentru sor-mea care este la început și care s-a descurcat excelent.

Ca o zi de toamnă. Deși destul de frig (nu atât de frig însă ca anul trecut de revelion), zăpada aproape că lipsește cu desăvârșire. Este senin, nu bate vântul și plimbarea pică perfect.

După ce dăm jos de pe noi vreo 3 straturi de haine ne oprim la stână să luăm micul dejun, sau prânzul. Niște biscuiți, niște ceai și din nou la drum.

Chiar este  zi superbă, suntem înconjurați de o mare de nori pufoasă ca o plapumă din poveștile cu bunici, este cald și plăcut.

Urcarea pe vârful Zănoaga (care nu este de fapt pe poteca turistică) a stors ceva neuroni din creierul lui sor-mea. Niște zăpadă cam aiurea, însușitul tehnicii celor 99 de fire de iarbă și aproape de-a bușilea ajungem sus. Bucuria este pe măsură, numai că trebuie să ne dăm și jos de aici. Încep explicațiile, modalitățile de coborâre și pornim. Teama ei că poate pică și se duce de-a rostogolul, vorba televiziunilor, în prăpastie. Și apoi, demonstrația ad-hoc și total neprevăzută a lui Sebi, care pornește la vale pe fund, dar se oprește dupa 5 metri în niște boscheți. Vezi? Chiar nu ai unde să pici aici

Urcarea pe vârful Gropșoarele scoate și sufletul din noi, noroc că de aici mergem doar la vale. Apusul e superb. Cred că pe undeva, ăsta a fost de fapt revelionul nostru, deși eram abia pe 30 decembrie. O gașcă simpatică, un traseu minunat, un apus ca în documentarele de pe discovery. Ce îți mai poți dori?

A început să bată vântul, așa că ne transformăm în ninja.

Întoarcerea a fost aproape agonizantă pentru unii. Am pornit prin pădure, pe poteci de animale, printre boscheți și cu noaptea care venea tot mai repede, cu dureri de picioare sau de spate și impresia că nu se mai termină odatăăă. Mie mi-a plăcut la nebunie deși simțeam din plin oboseala. Aveam nevoie și de ceva bălăureală în stilul consacrat deja de ceva timp

 

În ultima zi nu am făcut mai nimic. Tot un lemn, ceva de mâncare, ceva de băut și am așteptat cuminți să vină anul nou. care de data asta nu ne-a mai prins pe vârful Ciucaș. Am fi vrut, dar nu prea. Era frig, ceață și vânt și am fi riscat să nu vedem superbul spectacol de care am avut parte anul trecut. De fapt, cred că mă scuz. Mai bine spus și mai pe românește: n-am avut domne chef.

Am avut la noi un soi de vuvuzele cu care la 12 noaptea cred că am speriat toate animalele pădurii. La ce zgomot infernal am făcut sunt convinsă că mult timp de acum încolo vom fi în deplină siguranță la căsuță, nu o să se mai apropie niciun urs, nico veveriță și nicio vulpe cu probleme de personalitate.

Ce-a urmat rămâne bineînțeles confidențial, frumos așezat prin calculatoarele noastre. Am luat costumele de baie, am îmbrăcat echipamentul de scufundat și ne-am pozat în zăpadă. Pozele au ieșit blurate și un pic indecente, așa că nu își vor avea locul pe blog Cu toate că a fost de pomină cu labele de scafandru pe gheață și cu frigul în slipi.

Nup, nu era deloc să ne rupem gâtul prin jurul căsuței pășind cu chestiile alea după noi și nici nu era să dăm în pneumonie

 

Ultima zi la căsuță a venit cu o ciorbă cum nu făcea nici mama lui Ștefan cel Mare. Minunată e puțin spus, atâta timp cât fiecare și-a pus pe loc cel puțin 2 sau 3 porții. Delicioasă Mulțumesc pe această cale ajutorilor de bucătar, căsuței care mi-a pus la dispoziție ceaunul și ursului care a binevoit să rămână în pădure, deși l-am înnebunit cu mirosul de mâncare

 

Și uite așa am pășit în noul an. În ultima seară am umflat și spart în foc restul baloanelor rămase de seara precedentă și-am mai dormit o rundă neîntorși. Ce să zic, când ne-o fi mai rău, așa să ne fie.

Și deși suntem deja în luna mai, eu tot spun un ”La mulți ani și-un an nou fericit”, cred că niciodată nu e prea târziu pentru asta

Pe curând!