Muntii Retezat la sfarsit de iarna

A fost brusc, ne-am hotărât azi unde mergem, maine am plecat. Adică vineri seara, cu trenul de 23.45, direcția Lupeni.

Bucureștiul e călduros, iar trenul care ne duce către munte întunecat. Ne uităm cu jind la vagoanele de dormit, cu așternuturile reci și oameni care își aranjează lucrurile pentru noaptea care va urma. Intrăm în compartimentul care ne va fii loc de chinuială pentru următoarele 7 ore. Înghesuim bagajele și glumim despre lilieci astfel încât reușim să golim locul de două persoane și să ne facem oarecum comozi. Încercările de a dormi sunt cam eșuate, împleticiți pe scaune reușim să adormim măcar vreo 2-3 ore. La 5 dimineața ajungem în Petroșani, unde trebuie să schimbăm trenul. E frig afară și e pustiu. Iar noi până la urmă luăm un taxi care ne va duce până la Cheile Buții.

Urcăm lin, printr-o pădure verde și proaspătă, în aerul răcoros și curat al unei dimineți la poalele Retezatului.

Prima poiană ne întâmpină cu soare, miros de vară, iarbă caldă și numai bună de dormit. Așa că după ce mâncăm o supă caldă ne întindem ca muștele pe izoprene, lăsăm soarele să ne mângâie somnul. Ne trezim în cântece de cuc și plecăm în mica noastră aventură.

Mai departe găsim furnici mari și roșii, poteci care se pierd, tăiem hățișuri, călcăm pe crengi care trosnesc sub greutatea noastră și ne reluăm drumul pe un forestier plin de bolovani, cu o apă care curge iute în stânga noastră, cu băltoci în care îmi înmoi bocancii care au început să mă strângă. Iarna ne arată puterea ei într-o nouă poiană plină de ghiocei și brândușe crescute printre brazi doborâți de o avalanșă imensă care încă își ține zăpada la poalele muntelui.
Drumul prin pădurea asta proaspătă ne aduce destul de repede la cabana Buta, unde facem o nouă pauză de masă și admirăm crestele Retezatului. Ne așteaptă un drum lung și nu lipsit de peripeții și emoții. E cald și soare și parcă am mai dormi un pic, dar dorința de a urca este mai mare așa că în scurt timp plecăm agale prin pădure și începem adevăratul urcuș către șaua Plaiul Mic.

Abia acum reușesc în sfârșit să văd muntele în toată puterea lui. Ajunși în șa în fața ochilor ni se desfășoară o minunăție de peisaj, cu creste mici și mari, păduri îndepărtate, lacuri și zăpezi. Pur și simplu am simțit că mi se taie răsuflarea în fața unui asemenea spectacol al naturii, și ăsta este numai începutul.

 

Traseul nostru va urma vârfurile Custura – 2.457 m, Păpușa mică – 2376 m, Păpușa – 2508 m, Peleaga – 2509 m, cu popas de somn la lacul Bucura. Numai că socoteala de acasă (sau din tren) nu se potrivește cu cea de pe munte. Așadar, drumu-i lung, nu-i loc de glumit. Încă o dată mă minunez de acest munte pe care nu îl credeam astfel, îl subestimasem în măreție. Sunt șei acoperite de zăpadă care trebuie trecute cu mare grijă, hornuri unde trebuie chiar să ne asigurăm, și ca tacâmul să fie complet, un mare nor amenință că ne va ploua, noaptea este deja foarte aproape, iar noi încă cocoțăm vârful Păpușa. Fără discuții în plus, hotărâm să punem cortul între Păpușa și Peleaga, la 15 minute de lacul Pelegii, la 10 minute de un izvor (că și-așa nu mai aveam apă). Ploaia nu ne mai vizitează, în schimb avem parte de un apus roșiatic printre nori răzleți și pufoși de toate culorile, la 2285 de m.

Noaptea trece de parcă nici nu a fost, iar dimineața ne întâmpină cu soare.
Urcăm voioși cu forțe noi pe Peleaga, admirând de la distanță crestele pe care le-am străbătut cu o zi înainte, vulturul care zboară dintre niște stânci de la numai câțiva metri de noi. Acolo sus rămânem fascinați încă o dată de acest munte. Iarăși realizez cât de mică și de nesemnificaivă sunt în toată imensitatea asta, și îmi spun încă o dată că nu trebuie să-l supăr cu nimic pe bătrânul asta bun care mă lasă să îi vizitez potecile, să-i miros florile, să-i străbat crestele, pentru că nu e nevoie de mult ca să mă facă să regret asta.

Coborâm la Bucura cu grijă pe mii de bolovani aruncați acolo parcă din cer.

La refugiu dormim în pod feriți de tunetele și ploaia de afară, și drumul îl continuăm în soare. Vedem și o marmoțică alergând printre stânci. Doamne ce minunat e muntele..
Eh, și-acum trebuie să mă dau în spectacol, că nu am mai făcut-o de prea mult timp, adică de ieri. Nu știu ce a fost cu mine, pur și simplu m-am panicat. Iar astăzi încă o dată, pe o coborâre ce-i drept destul de urâtă, pe care efectiv nu am vrut să o fac.

Paranoia cu teama mea de avalanșă a ieșit la suprafață astfel încât mi-am luat alepativul de pițipoancă. Eh, se mai întâmplă, măcar sunt o pițipoancă simpatică. Sper numa ca paranoia asta a mea legată de alunecările de zăpadă să se bage la loc în capătul creierului și să nu mai iasă la iveală decât atunci când chiar va fii nevoie. Mda, am avut o zi proastă, două.. Să fie cu iertare, oricui i se poate întâmpla.

Spre Gențiana vedem urme de lup și ne luptăm pe poteci cu jnepenii, printre petice de zăpadă care parcă se joacă cu noi. Iar cabana parcă e ruptă din povești, e liniște, e cald și doamne ce-aș rămâne aici să dorm. Dar avem un tren de prins, așa că aproape fugim până la Cârnic, unde avem norocul nu numai să bem o bere rece dar și să fim luați cu o mașină până la Subcetate.
Tristă gară, noi stăm desculți și mai mâncăm o supă iute.
7 dimineața București, o altă săptămână cu monotonia ei.

Nu mă așteptam la atâta măreție. Comparabil cu Făgărașul, dar mult mai pustiu, mai singuratic, mai sălbatic.
Simți altfel muntele, fiecare piatră, fiecare colț de soare, fiecare gură de aer pe care o tragi în piept. Simți altfel cât de nimic ești acolo și mulțumești încă o dată uriașului că îți dă voie să îi pătrunzi misterele.