În maternitate, când a venit asistenta să-mi arate cum se face baie unui bebeluș, eram deja atât de năucă și de nedormită că n-am priceput nimic.
Mi se părea oricum ceva SF să ții un boț de carne urlător atârnat pe-un braț și sa te mai apuci să-l și speli. Ține-i capul să nu-l rupi, apucă-l cumva de burtă să nu-l scapi, întoarce-l pe toate părțile să-l mozolești cu șampon, pune-i dușul pe fund să-l clătești și gata baia. Daaa, bine. Sigur.
Am decretat când am ajuns acasă că-și va face singură baie când va fi suficient de mare.
Doar că după 2 zile de întins caca cu șervețelele umede și-un scutec explodat am ajuns la concluzia că nu o putem lăsa să facă baie abia pe la 7 ani.
Așa că am studiat vreo 3 ore pe youtube și am pregătit un adevărat arsenal: bețișoare de urechi, bucățele de finet cât palma pentru nu mai știu ce, burețel, șamponel, apa potrivită de vreo 10 ori să nu opărim copilul, alt șamponel, cădiță, suport pentru spate, bucăți de vată îmbibate deja în apă (așa ziceau ăia pe youtube), ser fiziologic pentru buric, betadină, cremă pentru popou. Ne-am mai uitat încă vreo oră la filmulețe cu bebeluși plutind fericiți în apă, în timp ce părinții îmbrăcați și machiați impecabil îi spălau cu zâmbetul pe buze. Totul într-un calm și-o serenitate cum în nicio casă cu bebeluș nu poți găsi. Am aflat asta imediat.
Băgăm copilul în apa potrivită și încercată a milioana oară.
Copilul urlă.
Acum nu mai avem de ales, trebuie să îi facem baie.
Scap juma de sticlă de șampon în cădiță (ăia pe youtube ziceau cât un bănuț), ne lovim unul de altul și tava cu arsenalul pică și ea în apă. Peste tot plutesc bețișoare de urechi, bucăți de finet și guguloiale de vată (și cu cât sârg le-am făcut).
Deja ne sângerează timpanele de la urlete.
Concluzionez că e suficient. A făcut contact cu apa vreo 10 secunde, ceva jeg tot s-a dus de la sine.
Scot bebelușul și observ că geamul de la baie, care dă în balcon, e deschis. Geamurile de la balcon sunt și ele la perete.
Urlu. Răcește copiluuul. E august.
Urlă și copilul. Adică urlă în continuare. Simt curent. Al naibii curent, boală românească.
Bebelușul e vânăt de la atâta urlat. Prosooop. Vreau prosop. Prosoape nicăieri. Am uitat de ele. Stau în mijlocul băii, udă fleașcă și pe ea o țin în brațe fix ca-n Lion King. Ea urlă, eu plâng cu muci. După 2 veșnicii apare și el cu prosopul, verde-negru de draci, că am băgat prosoapele în fundul dulapului să nu știe nimeni de ele.
Înfășor copilul să nu răcească (!?), fugim în dormitor unde începe operațiunea curățat buric, pus scutec, îmbrăcat, alăptat. Bineînțeles, cu urlete.
Nu. Nu îi mai facem baie niciodată. Să-și facă singură cand va fi mare.
Doar un lucru ne mai calmează puțin. Bine că nu își va aduce aminte cât de idioți suntem și cum era s-o omorâm când avea 2 zile și am vrut să-i facem baie.
La al doilea copil m-am liniştit. Direct cu duşul.
