Pe bune. Eu aşa am simţit sau aşa am vrut sa simt.
Trenul, da, la fel de plin, cum e de fiecare dată de 1 mai. Cu scaunele alea al dracu de incomode, somn prea puţin şi oameni gălăgioşi.
Plaja, la fel de goală când am ajuns şi la fel de plină după o zi.
Nisipul, plin de scoici, de alge şi pe alocuri sticle goale de bere. M-am tăvălit în el şi nu am simţit nicio schimbare.
Corturile sunt bătute de vânt la fel ca întotdeauna.
Marea. Cum să fie marea? Verde, cu valuri mici, rece ca gheaţa, cu spumă veselă la mal.
Muzică pentru sufletul meu.
La Ovidiu, cafeaua la fel de bună, iar răsăritul, deşi mereu altul, pe plajă în Vama Veche ascultând Bolero de Ravel are acelaşi gust ca întotdeauna. Gustul ăla verde care-ţi umple simţurile de linişte, cu plaja încremenită şi guri căscate către orizont.
Briza m-a mângâiat la fel, ziua mi-a ars faţa împreună cu soarele de unu mai şi mi-a umflat fusta ca-ntr-un film cu Marilyn Monroe, iar seara m-a trimis la căciulă şi 3 straturi de bluze cu tot cu fular.
Hamacul, deşi nu e tot ăla de acum 5 ani de la Expirat, se leagănă la fel.
Asfaltul l-am ignorat. Am închis cumva ochii şi mi-am imaginat că merg numai pe nisip.
Dansul nebun a fost exact acelaşi. Plin de liber.
Da, vama mai e cum a fost. Dacă vrei.
