Dacă ai un dor ce te framântă
Nu căta că-i drum obositor
Hai, prietene, cu noi pe stâncă
Pe cărările Bucegilor
Pe poteci umblate doar de ciute
Sub aripa Caraimanului
Vei afla povesti necunoscute
Spuse chiar de glasul muntelui
24-25 martie 2010
Am stat cam departe de Bucegii dragi în ultimul timp şi simţeam aşa cumva undeva un dor. Poate un dor de îmbrăţişat copacii lor, poate un dor de muntele pe care l-am colindat cel mai mult, dor de văi, de Mălăieşti, de panta prostului de la Gura Diham, de căţeii mulţi şi prietenoşi, de teama că la fiecare colţ de potecă poate să stea un urs la taifas cu brazii, dor de brânduşele alea grase de primăvară, pur şi simplu dor.
Nici pentru week-end-ul ăsta vremea nu se anunţă prea prietenoasă, dar trebuie să ajung în Bucegi. Nu mai pot să stau să-i privesc de pe alte creste mai domoale.
Nu pot să mă abţin vineri seara să nu ies la un mic dans cu forme de socializare din ce în ce mai ciudate. Da, oamenii sunt neschimbaţi, muzica deşi altfel tot aia e, replicile identice, privirile la fel ca întotdeauna.
Aşa că nu am dormit prea mult, numa vreo 4 ore (cu bătaie) cu mii de gânduri care mi-au invadat mintea. Buceeeeeeeegi. Abia aştept să vă văd.
Plec la gară în mare grabă, pe la 7 fără 10, urc în tren şi-adorm. La Ploieşti mă trezesc buimacă să-i întâmpin pe cei doi coechipieri de drum: Andrei şi Despot. Cel de-al 4-lea se va ataşa grupului mai târziu.
Mă pun la încă un pui de somn mic mic şi ajungem cu maaaaaaaaaare întârziere în Buşteni.
Domnul taximetrist (da da da, fiţe domne, da pe bune dacă mai suport să fac drumul ăla pînă la Gura Diham pe jos – cel puţin la dus) ne pune cântece de haiducie şi altele de genul, ca apoi să ne spună senin: 20 de lei face cursa.. vă las numărul meu de telefon să mă sunaţi la întoarcere. Ofcors mai hors, te mai sună mama lui Ştefan cel Mare.
Şi hai.. ne-aşteaptă Poiana Izvoarelor, iar pe drum primăvară şi aer umed, flori de toate culorile, frunze uscate de peste iarnă, muuuulta apă şi mult noroi. Mă întâlnesc pe poteci şi cu Georgiana, o prietenă cu care am bătut în iarna asta Craiul cu vânt, viscol şi-alte aventuri de păstrat.
Ciorbă.
Cam greţoasă.
Carnea din a mea îi revine noii noaste () coechipiere, Vulpiţa (ză dog). Care e aproape cocoţată pe masă. Câine aşa hămesit nu am mai văzut de muuuult.
Lui Andrei i se face cam rău. Vezi ce se întâmplă dacă nu dai carnea căţelului?
Plecăm spre Pichet în linişte.
Dăm de zăpadă foarte repede, iar la poiana cu Valea Bucşoiului deja este iarnă. Mă uit cu fiori în sus pe firul văii şi parcă nu-mi vine să cred că am parcurs-o anul trecut pe zăpadă. Acum are pe ea vreo 2 avalanşe măricele, iar V-ul de sus se cască ameninţător către noi. Brrrr, nu aş intra pe nicio vale astăzi. Zăpadă enorm de multă, moale şi grea. Pe toate vâlcelele întâlnite până la Prepeleag curseseră avalanşe. Ok, mini avalanşe şi totuşi.. Nu e ceva ce îţi doreşti să vezi în fiecare zi. E ceva ce nu-ţi doreşti să vezi şi punct.
Vulpiţa e tare haioasă. O căţelandră negru cu alb, mică şi zgribulită, foarte activă când vede că foşneşte vreo pungă care ar putea să însemne mâncare. Eu sunt tare încântată că avem un animăluţ după noi aşa că încontinuu sunt: hai Vulpiţa, vino fetiţa până când observ(ăm) că asta mica a noastră e de fapt un el, aşa că devine Vulpiţă, Câine, Doghiş etc etc etc. Şi urcă voiniceşte ca un adevarat alpinist. Messner în varianta cuţu.
Deja urcăm pe abruptul şi impresionantul Bucşoiu.
Facem vreo 2 traversări şi abia acum realizez că traseul ăsta, pe care eu l-am parcurs acum 2 ani pe o ceaţă de nu-ţi vedeai mâna şi puţintel de zăpadă (suficientă cât să nu vezi poteca şi să nu ştii încotro) nu este chiar o plimbărică. Zone expuse sunt suficiente şi abia acum observ că orice pas greşit sau dezechilibrare poate să însemne ori o rostogolire pe o pantă destul de înclinată plină de zăpadă, ori un hop hop hop la vale pe toţi bolovanii. Aşadar un pic mai multă prudenţă nu strică. Mai ales pe o zăpadă atât de proastă, alternând cu stâncă şi jnepei.
Şi-ajungem cătinel la un horn plin cu zăpadă care trebuie urcat. Numai că nu arată prea bine aşa că decidem de comun acord (!?) să căţărăm crestuliţa din dreapta noastră. Care crestuliţă iniţial mi-a părut destul de abordabilă, realizând apoi că nu era nici pe departe aşa. Andrei merge înainte, eu la mijloc mai mult de-a buşilea, Despot în spatele meu. În prima zonă cât de cât mai orizontală şi oareşcum mai lată mă opresc. Adrenalina a atins cote maxime. Sunt efectiv gâtuită de emoţie şi teamă şi fericire şi teamă şi teamă şi teamă.
Şi reuşesc să privesc. În dreapta Culmea Ţigăneşti, Padina Crucii, Glăjăria, Mălăieştiul mic mic acolo departe, pereţi verticali, văi pline de zăpadă, sute de metri de gol sub noi. Sunt copleşită. În stânga un topogan de zăpadă foarte înclinat. Hai, nu mai e mult. Dar acum mă asiguraţi pentru că urmează un pasaj pe care nu aş vrea să îl fac fără măcar o cordelină. Între timp se aud strigăte din Mălăieşti. Urlă unii la noi. Nuş dacă de bucurie că ne văd, nuş dacă încercând cumva să afle dacă suntem ok. Habar nu am. Dar mă simt privită, analizată. Deşi distanţa e mare. Noi suntem ok. Vulpiţă plânge la noi să venim mai repede. El a ales varianta horn cu zăpadă şi acum se plictiseşte. Ajungem într-un final în şa, după ce parcurgem tacticos şi cu atenţie şi ultima bucăţică din creasta asta ascuţită şi cam prea expusă.
De aici pare floare la ureche, bucată de tort. Panta e abruptă, dar mă simt ca pe bulevard.
Eu merg înainte, cu Doghiş alături de mine. Începe să se arate semeţ vârful Bucşoiu Mare. Dar până acolo mai avem de traversat o vale mare mare, cică Valea Rea. Chiar că rea valea asta. Fiind o zonă destul de întinsă şi expusă la vânt aud cum pocneşte zăpada sub greutatea mea. Mda, sub cele patruj de kile ale mele se aude: poc poc trosc poc trosc poc. Hmmmm. Nu bun. Mă opresc, fac cale întoarsă celor 3 metri înaintaţi şi îi aştept pe băieţi. La prima vedere şi primii câţiva paşi îl aud pe Andrei: mda, 50-50 şanse să plece.
– Eşti nebun băăăăăăă??? Eu nu risc aşa ceva.
– Mda.
– Hai să facem testul zăpezii (ala cu pătratu)
Şi se apucă Despot să sape. Eu deja analizasem cu ochi terifiaţi sute de metri, către vârf, prin aşa zisa căldare, cu maluri albe care semănau cu nişte cornişe, cu panta propice unei uriaşe ruperi de zăpadă. Sute de metri care trebuiau traversaţi, cu încercarea de-a prinde muchia. Dar până la muchie e mult. Şi vedeam cum crapă zăpada, vedeam zonele urâte, vedeam cum pleacă cu totul, vedeam bulgări de zăpadă rostogolindu-se la vale şi pe noi odată cu ei, vedeam … nu mai vedeam. Alb şi-apoi negru. GOL. Nu-mi trebuie…
– Nu avem nici măcar o lopată. Dacă aveam o lopată…
– Buuuun. Eu nu merg pe-acolo nici să mă târăşti, nici să orice.
– Punem cortul, mergem mâine.
– Nu merg nici mâine şi nici poimâine, pocneşte ca la balamuc.
(tremur)
Testul dovedeşte că zăpada e stabilă (cică), e o placă de vânt uriaşă care totuşi nu are cum să plece deoarece la ţopăielile lui Despot nu se deplasează prea uşor pătratul tăiat. Dar eu nu pot să-mi scot din cap cuvintele lui Andrei: fifti fifti, 50-50, fifti fifti, poc poc trosc poc poc. Îmi zgârie creierii şi mă ia ameţeala numai când mă gândesc cum ar fi dacă s-ar rupe toată nebunia aia.. Brrrr. E o linişte sinistră. Mi-aduc aminte că totuşi vântul nu bate peste tot la fel, că dacă aici e într-un fel, 50 de metri mai departe poate să fie altfel.. Am un gol în stomac.
– Ok, punem cortul puţin mai jos, după intersecţia cu Brâna Caprelor. Zis şi făcut.
Seara se lasă. E plăcut. Cortul se înalţă rapid. Jos se aprind luminile. Pâlcuri de oraşe apar mici şi portocalii ca de foc la picioarele noastre.
Cortul meu mic şi încăpător se animă când ne înghesuim în el şi punem de-o cină aşa cum merităm. Se aude muzică. Noaptea-i încă devreme, dar uşor, obosiţi de-atâta râs şi căţărat coclauri, ne băgăm în sacii de dormit.
Dimineaţa a venit cu ceaţă. Multă ceaţă şi pic de apă. Nici vin nu mai e. S-a terminat şi ăla aseară. Aşa că băieţii încropesc de-o cafea şi-apoi de-un lapte pentru mine. Lapte cu cenuşă vulcanică. Şi nu, nu glumesc, aici, pe la 2000 şi ceva de m, unde am dormit noi, zăpada conţine ceva mai multă cenuşă decât prevede legea. Bine că e fiartă, aşadar dezinfectată (nu).
Norii ne joacă la picioare, aşa că peisajul se schimbă de la o clipă la alta, ceaţa se rispieşte şi lasă bulbucii albi să zburde de colo colo. Urcă din văi şi coboară spre Mălăieşti, lasă ochiuri de lumină să pătrundă spre cortul nostru. Vulpe e vesel şi odihnit.
După ce strângem casa o dăm de vale. Eh, şi-acu e-acu. Crestuliţa urcată ieri ar fi cam dubios de coborât acum. Îngustimea ei îmi aruncă un gust sălciu în gură. Mi se face greaţă numai când mă gândesc câtamai golul aş avea iar sub mine. Zăpada e şi mai nasoala decât ieri. E mai grea, mai udă şi pleacă în bulgări de dimensiuni diferite la vale. Vrem nu vrem, azi trebuie să coborâm hornul ăla cu multă zăpadă îngrămădită pe el, pe care l-am evitat ieri. Şi mai trebuie să-l şi traversăm, … aşa, de-a latu, exact cum nu se face. Numai că nu prea avem încotro.
Colţarii nu mă mai ajută. Se lipeşte toată zăpada de ei. Bleah. Mi-e cald, mi-e lene, picioarele alunecă, zăpada face bulgăraşi tot mai mari şi până la urmă fac şi eu marea traversare, cu-n ochi în sus, un ochi în jos (să văd şi io unde pic în caz de) şi ceilalţi 2 ochi pe urmele făcute de Despot. Hmmm. Nu mai avem mult.
Pe la lanţuri intru cu un picior în zăpadă până undeva mai sus de genunchi şi rămân blocată acolo, mă dezechilibrez din inerţie şi sunt propulsală cu capul spre vale. Nu ar fi prea bine să cad aici, e ditai groapa sub noi cu bolovani, iar panta e destul de accentuată, adică foarte. Cu chiu cu vai şi cu ajutorul băieţilor reuşesc să scot piciorul de acolo şi să-mi redresez poziţia. Dubioasă treabă.
Mai avem încă o traversare unde ieri m-au asigurat băieţii. Azi hotărăsc să cobor prin jnepeni, pe-o muchie laterală iar Despot se dă de vale pe piolet, agaţă un colţar, se dă de două ori peste cap şi face un mare bulgăre care alunecă la vale împreună cu el. Da, asta e din categoria: aşa nu. Ne holbăm la el încremeniţi. Într-un final se opreşte şi scoate un strigăt de victorie. Doamne ..
Ajunşi iarăşi la Prepeleag lăsăm şosetele pradă muştelor şi ne tolănim la soare. Încercări repetate de-a-mi explica cum şi de ce nu plecă zăpada acolo acolo şi acolo. Şi tăvăleală cu Vulpe, care e fericit că a ajuns înapoi pe iarbă, fură biscuiţi şi stă la mângâiat.
Coborârea a fost oareşcum plictisitoare, am uitat din păcate să vedem dacă mai e acolo salamandara pe care am salvat-o ieri dintr-o urmă de bocanc, am băut o bere ameţită la Izvoare şi-am jucat fotbal cu pietre până în Buşteni.
În Bucureşti am ajuns cu întârziere destul de mare, dar nu-i bai, am revăzut Bucegii dragi. Şi da, am mai prins şi metroul. Am zis!
4 comentarii
tot eu sunt . as dori sa va intreb cu ce aparat ati facut aceste poze pentru ca au iesit splendide.
[…] relatv senin, undeva departe, dincolo de Piatra Craiului și probabil că dincolo și de Bucegi, fulgeră răzleț. Și vântul nu […]
Hmmm… din ce ai povestit: cam periculos, nu? Sper sa va ganditi de 7 ori inainte sa mai faceti dinastea…
Nu stiu cat de periculos a fost. La momentul respectiv eu eram panicata rau de tot cu zapada. Analizand la rece dupa 2 ani de zile imi dau seama ca am facut din tantar armasar
Multumesc de comentariu