Trenurile noastre poate…

Cred că o să încep un mini serial legat de călătoriile mele cu trenul. Una la mână pentru că sunt multe şi se tot întâmplă săptămânal, doi la mână pentru că am trăit nişte chestii absolut ştiinţifico-fantastice de câteva ori. Şi nu glumesc. Şi se vor mai întâmpla.
Încep prin a spune că de vreo 2 ani (după spusele lui ştie el cine) tot fac şcoala de şoferi. Ba se dă proful jos în intersecţie din maşină şi se ia în gură cu alţi şoferi, ba mă înscriu la altă şcoală dar nu mă duc la ore. Mă rog, irelevant. Cert e că trebuia să mă duc să mi se reprogrameze şedinţele pentru că profa cu care făceam eu nu mai prestează. Bon. Numai că eu am uitat “carnetul cursantului” în Ploieşti. Fără el nu mă primesc ăia. Aşa că deh, hai spre Ploieşti.
Mă uit eu pe mersul trenurilor. Bucureşti Nord – Ploieşti Vest ora 17.50.
La casa de bilete:
– Bună seara, un bilet la accelerat Ploieşti Vest
– Ăsta de 17.50?
– Da.
– Păi nu merge în Vest, merge în Sud.
– Păi pe net spune că merge pe Vest.
– Aaaaa, păi da, merge, dar mai întâi ajunge în Sud.
– Wtf? Păi bun, daţi-mi pe Vest vă rog.
– Să ştiţi că este mai scump biletul
– Păi cu cât poate să fie mai scump? Daţi-mi pe Vest, nu e problemă.
– Domnişoară, chiar este mai scump.
– (mă gândeam eu în sinea mea: cu cât naibii poate să fie mai scump? Că în mod normal un bilet la accelerat până în Ploieşti – Sud sau Vest, nu are importanţă, este 13.5 lei)
– Este 18.5 până în Vest?
– Cââât? Adică până în Sud e 13.5 şi 2-3 kilometri mai încolo costă cu 5 lei mai mult?
– Păi da domnişoară, că intră pe altă categorie de distanţă.
– Jesus Christ. Ok, daţi-mi pe Sud atunci.

Şi-mi dă.

Mă uit eu pe bilet, vagonul 1. Ha! Ce tare! Mereu am bilet numai în vagoane de-alea care sunt la mama dracu, gen 11, 12, 13. Acum am vagonul 1. I ruuuuuul!!!
Mă duc să mă otrăvesc un pic pe la Mc şi apoi hop pe peron. Şi anume peronul 8.
Mă uit stânga, mă uit dreapta. Hm…. Pe respectivul peron era un singur vagon, din ăla cu etaj, legat evident de o singura locomotivă. Şi pe vagon scria: vagonul 1 – Buzău.
Mă duc şi eu ca tot omul la naş să-l întreb cum stă treaba.
– Trenul ăsta merge în Ploieşti?
– Da.
– Aşa… cu un singur vagon?
– Da.
Şi evident că m-a pufnit marele râs de-l apucă şi pe naş râsul. Şi râdeam şi râdeam eu aşa cu tot cu naş plus alţi călători, până când râsul a început să se transforme într-o grimasă. Căci peronul se aglomera lângă trenul nostru cu un singur vagon. Şi tot venea lume. Valuri valuri şi grămezi de oameni apăreau de te miri unde şi sufocau asfaltul îngheat sub picioarele lor.
– O să ajungem să mergem ca-n India, cocoţaţi pe tren.
– Ce vagon ai?
– Ar fi culmea să am vagonul 2
– Aveţi şi bilet cu loc????
– Heeeeeeeeeei tramvai, cu etaj şi tras de cai
– Ăsta are şi locomotivă cu abur?

Pe peron este şi poliţie. Că deh. Nu mai au loc şi blatiştii.

Şi pornim. Sau mai bine spus ne urnim. La aşa tren, aşa locomotivă. Abia se mişcă şi pe bune de nu zici că suntem în tramvai. Tramvaiul 32 la 7 dimineaţa. Ştiţi, nu? Bucureştenii cred că au avut fiecare câte o experienţă de-asta absolut înălţătoare, dimineaţa, cu un 32, un 21, un 41. Toate tramvaie. Toate mega full. Stai în ele ca o sardea şi atunci când cobori realizezi că ai luat forma celorlalţi călători, că rimelul ţi-a curs, fusta s-a şifonat, cămaşa a căpătat acele urme dezgustătoare la subraţ, freza nu-ţi mai stă de nicio formă sau culoare şi-ţi mai lipseşte şi portofelul.

Exact aşa este în vagonul nostru. De vis nu alta. Noroc că nu s-au gândit că ne-o fi frig să mai bage şi nişte căldură. Cred că am fi atins apogeul. Nu ştiu care apogeu. Unul important. Între noi şi evreii duşi la Auschwitz există 2 diferenţe: timpul petrecut în tren şi faptul că, există o probabilitate totuşi mai mare ca noi să nu murim pe drum. Dar de a doua nu sunt foarte sigură.

Horcăie, bufneşte şi apoi leşină. Trenul. Aşa că la Buftea mai stăm vreo 10 minute în poziţii de adevăraţi contorsionişti. Am crezut la un moment dat că oprirea a fost pentru a-i lega pe naş şi pe vatman de şine. Şi acum trenul va fi dus la destinaţie de un rebel. Din ala cu bandană roşie pe fruntea-i plină de sudoare.

Ploieşti. Sud. În sfârşit. Cobor din tren şi aflu, stupefiată încă o dumă a Căilor Ferate Române (asta sună cam pompos, dar vă zic eu că NU E). Şi anume aflu care era traseul acestui tren absolut extraordinar. Dar să vă ţineţi bine, ok?
Bucureşti Nord – Ploieşti Sud – Ploieşti Vest – Câmpina – Ploieşti Vest – Ploieşti Sud – Buzău.
Oare cât o fi fost biletul?

PS: Chestia cică a fost temporară. Că se stricase nuş ce tren spre Suceava. pam pam!