Am realizat că eu nici acum la 36 de ani nu mă pot opri pe stradă să îmi fac și eu un selfie ca tot omul. Am facut-o de câteva ori și mereu am simțit un abur de penibil care mă înconjoară din toate părțile.
Îl faci pe primul și observi un ciuf de păr în vârful capului. Așa că te oglindești în telefon să te aranjezi puțin. Mai faci unul și ieși cu un ochi mai mare și unul mai mic. Încă unul. Pe sub zâmbetul diafan se ivește un dinte. Tu și Bugs Bunny. Încă unul în care îți iese nasul mai mare decât este și parcă a apărut și-un coș între timp. Apoi te dai din drum că trece cineva. Altul îți blochează peisajul din spate. Un dobitoc te claxonează lung, o trotinetă aproape că te ia în brațe și parcă toată lumea din oraș așteaptă cu ochi mari dați peste cap să termini odată cu poza aia, ca să-și poată vedea de viață.
Așa că eu de cele mai multe ori plec de la locul faptei cu un selfie strâmb pe care nu l-aș posta pe nicăieri.
Altceva voiam să spun. Duminică seară mă întorceam de la aeroport. Nimerisem la radio niște Rammstein, așa că am băgat la maxim. Eu și cocalarii. Dar e un lux pe care mi-l permit doar când nu sunt cu copiii în mașină. Ei nu apreciază prea tare rock-ul și nici decibelii la acel nivel, dacă nu sunt ai lor.
Rulam frumos pe Ștefan cel Mare. Eu și Till Lindemann. Dintr-o mașina din fața mea iese una pe trapă. Cu părul în vânt. Afară vreo 2 grade. Dansează. Nu cred că pe Rammstein. Hop și telefonul pentru selfie. Apleacă ușor capul, scutură pletele, probabil țuguie și buzele. Face un selfie, șapte, nouă. Intră în mașina, iese iar. Mai face un selfie. Ăla suprem. Pe liniile de tramvai de la Iulia Hașdeu îi zboară din mână telefonul fix sub roțile unei dube. Am murit de râs. De asta nu fac eu selfie-uri.
