Mda, nu ţine de mine ci de al meu organism care s-a hotărât deodată (eh, nu chiar deodată) că nu prea mai are el chef/nevoie de anumite chestiuni, prin urmare c-am vrut n-am vrut, am ajuns la doctor. Aşa că din păcate munte ioc un timp. Căci nu am voie să fac efort, nu am voie să car nimic şi cu atât mai puţin nu am voie să mă caţăr sau să skiez. Căci se împreunează nişte forţe şi mă supun presiunii unde nu e voie.
Deja am început să mă plictisesc de Bucureşti, însă mai am ceva de aşteptat. Până atunci ţaca paca, să ne amintim (nu că ne-am dori) cum stau lucrurile la spitalele din România (cele de stat) vs. spitalele din altă lume (cele private).
N-am de gând să scriu întreagă poveste, ci doar să punctez una alta.
– la ăl de stat:
* stai 2 ore la coadă să faci o fişă
* după ce stai 2 ore la coadă să faci o fişă, mai stai vreo oră (dacă eşti norocos) la coadă la cabinet. Care cabinet are o listă a ordinii intrării pacienţilor. Făcută de alt pacient. Listă de pe care te tai chiar tu. Cu un pix lăsat moştenire de vreun alt pacient. What about that?
* tanti asistenta urlă la tine ca ciupită de viespe că NU trebuiaaaaaaaaa să bei cafea înainte de analizele la sânge. Bine bine, sunt total de acord, numai că mie nu mi-a spus nimeni că trebuie să fac în ZIUA AIA analize la sânge (eu mă duceam pentru un consult). Şi ţipă şi cârâie şi dă-te cu curu de pământ cum că cafeaua (dea, e cacofonie) face naiba ştie ce combinaţii medico-homeo-plasmofograficioase (aici urmau nişte termeni medicali pe care mi-i turuia zbierând doamna asistentă şi pe care nu i-am putut reţine din motive evidente) şi nu mai iese domne analiza cum trebuie. De acord. Dar trebuie să urli? Să te răsteşti? Întreb şi eu.
* la EKG mi-au prins un fel de ventuze (căci nu erau ventuze ci mai degrabă nişte plăcuţe de metal care nu se ventuzau deloc) de torace cu un elastic. Murdar. Foarte murdar. Cu elasticele mai mici din interior ieşind din el. Eu nu sunt aia care să se scârboşească repede. Dar într-un spital mă scârboşesc instant de orice chestie care pare să nu ţină la igiena şi siguranţa mea. Şi să nu uităm nici de faptul că în timpul EKG-ului, cu subsemnata ca o floricică bosumflată, în şi din cabinet intrau şi ieşeau diverşi: medici, pacienţi, însoţitorii altor pacienţi, asistente, alţi pacienţi etc etc etc. Cine a făcut vreodată un EKG ştie ce vreau să spun. Pentru cine n-a făcut, iată: ţi se lipesc de piept, mâini şi glezne nişte chestii. Şi pentru asta nu esti tocmai îmbrăcat complet.
* găsirea unui cabinet este o adevărată provocare. Ai face bine să ai la purtător nişte cursuri de cercetaşi combinate cu altele de orientare şi nu în ultimul rând rezistenţă fizică foarte bună (din moment ce ai venit la spital se presupune că eşti sănătos tun şi vrei doar să faci mişto de ăia de la morgă). Plus, să nu uităm de intuiţie (feminină sau nu), noroc şi curaj să întrebi asistentele încotro trebuie să te deplasezi.
* la radiografia pulmonară aceeaşi poveste ca la EKG. Stai ca o floricică (sau floricioi, după caz), cu pieptul lipit de-o chestie rece, de care s-au lipit o grămadă înaintea ta, şi pe uşa cabinetului se plimbă diverşi. Deci cum stă treaba cu intimitatea pacientului?? Nu stă.
* cu nervii întinşi la maxim şi groaza că trebuie să stau internată cel puţin 5 zile pentru o operaţie – cel puţin din perspectiva procedurii – banală, printre atâţia oameni bolnavi de te miri ce (cei mai mulţi de cancer) am plecat învârtindu-mă de acolo.
Şi uite aşa am ajuns la…
– ăl privat
* doamna doctor mă priveşte amuzată şi un pic enervată de emoţiile negative pe care le eman prin toţi porii şi apoi mă trimite la domnul doctor
* domnul doctor mă consultă şi-mi face programare pentru operaţie a 3-a zi. Între timp trebuie să-mi fac nişte analize. Cam aceleaşi pe care le-am făcut şi la ăl de stat, numai că aici totul merge brici, cabinetele le găsesc cât ai zice peşte, analizele ies imediat, toată lumea zâmbeşte şi mai sunt şi bebici mici şi pufoşi la tot pasul. Plictisitor… nimic interesant de povestit.
* salonul în care sunt cazată pentru jumătate de zi arată ca o cameră de hotel. Şi totul este impecabil. Primesc o cămăşuţă cu floricele roz şi mov, papucei şi un halat alb, mare şi pufooooos. Apoi mi se face un EKG. Pe uşă nu se plimbă nimeni, aparatul are ventuze adevărate (nu este implicat în proces niciun elastic), aparatul este curăţat şi dezinfectat în faţa mea, la fel şi eu, curăţată şi dezinfectată.
* domnul doctor vine serios în salon pentru un ultim consult înainte de intervenţia chirurgicală. Şi-mi desenează cu un marker un smiley face pe locul unde va avea loc incizia. Aşa, ca să mai destindem un pic atmosfera.
* de departe cea mai tare replică a avut-o liftirea, când eram condusă de o infirmieră către sala de operaţie:
– ai emoţii?
– worried O pauza de câteva săptămâni cam da
– ei, lasă-le aici la mine în lift, le plimb eu până vine unu prea relaxat şi i le pasez lui.
* cea mai mare teamă a mea era de fapt anestezia. Generală. În sala de operaţie am intrat pâş pâş până m-a “repezit” un pic anestezista: ce-i fată? ce-i cu emoţiile astea? hai, hop pe masă şi termină cu prostiile!!
* sala de operaţii arată ca-n filme, m-aştept să intre pe uşă în orice moment Derek Shepherd cu al său zâmbet şi cu ai săi ochi
