Multă lume m-a întrebat în ultima perioadă (destul de lungă perioadă de fapt) ce e cu mine. De ce nu mai scriu? Unde am dispărut? Mai merg pe munte? Unde și de ce? De ce am lăsat blogul de izbeliște? Că aveam o șansă cu el, însă am ratat-o (cum știu alții mai bine ce-ți trebuie… ), că aveam multe de câștigat dar eu le-am pierdut. Habar nu am care e răspunsul la unele dintre aceste întrebări intruzive. Nu l-am căutat, ci am așteptat să vină el la mine.
Unele din întrebările de mai sus le înțeleg, altele mă lasă rece. Blogul ăsta s-a născut din dorința și plăcerea de a scrie, nu neapărat despre munte, ci despre tot. Și tot așa a și avut un timp în care a murit, din fericire nu de tot. Pentru că mintea și sufletul nu erau acolo unde trebuiau să fie, astfel încât nici cuvintele nu au știut cum să se aștearnă aici. Și decât să scrii prost, mai bine nu o faci deloc.
Povestea asta cu scrisul s-a transformat în timp în ceva ce nu știam dacă îmi doresc sau nu. Multe vizite, prea multe pentru cât de mică sunt eu. M-am simțit expusă, apoi m-am simțit obligată să scriu pentru că mă întreba lumea de ce nu o fac. Zilnic eventual. Era măgulitor, dar în aclași timp am realizat că atunci nu eram pregătită pentru asta. Aveam prea multe lucruri să-mi reproșez mie pentru a putea să fac față și unei astfel de presiuni pe care singură mi-am pus-o în cap.
Așa că am intrat în grevă, mi-am refuzat plăcerea de a scrie. Toate astea la pachet cu un an îngrozitor de greu. Nu mă apuc acum să fac introspecție, o fac zilnic și fără blog. Însă poate cumva mă încurajează și faptul că vizitele au scăzut ”dramatic”. Știu că încă mai e lume pe-aici și pe voi care încă mă citiți vă salut cu drag.
Așadar un an 2013 cu un milion de probleme pe toate planurile, cu multe multe greutăți, multe frustrări și multe dureri, enorm de multe nemulțumiri, în general legate de mine și de cum sunt și cum mă raportez la ceea ce mă înconjoară. Nu eram (și cu siguranță încă nu sunt) ceea ce îmi doream să fiu atunci când îmi imaginam viața. Dar cine este? Am început fără să vreau să trăiesc așteptând să se termine. Nu, nu viața, ci perioada asta, timpul ăsta pe care l-am perceput ca nefiind al meu și neavând nicio legătură cu el. Mi-am spus mereu că va trece și asta și că o să mă reîntorc la mine. Și-au trecut multe, normal, dar eu am rămas pe loc. În ultimul an nu am trăit în viața mea ci pe lângă ea. Fiecare zi a fost o luptă pentru supraviețuire psihică. Pentru a rămâne cu mintea limpede, pentru ca nu te da cu capul de pereți când tot ce ai nevoie e de fapt o bere cu omul care trebuie. Pot spune că a fost (și încă este) un fel de criză a maturității. La 28 de ani? De ce nu? Alții i-ar spune depresie, eu zic mai degrabă evoluție, asta dacă reușești să ieși din grotă și să te vezi față în față cu tine, nu doar în propria-ți umbră.
S-au pierdut atât de multe în lunile astea. Povești, mândrii, cuvinte, plimbări, aspirații, aptitudini, bani, o mulțime de visuri mai mici sau mai mari, prieteni, oameni dragi. O avalanșă de simțiri cu care n-am știut deloc să lupt. Așa că m-am ascuns, m-am izolat social și-am așteptat să treacă și astea. Iar urmele lăsate sunt multe.
“Only after disaster can we be resurrected. It’s only after you’ve lost everything that you’re free to do anything. Nothing is static, everything is evolving.”
Așa că abia aștept să se termine acest 2013 dat naibii. Îmi trebuie altceva. Habar nu am de ce e nevoie de un 1 ianuarie pentru un fresh start. Când se poate întâmpla la fel de bine mâine sau chiar acum. Cred că e o chestie psihologică. Noul an e musai să vină cu ceva mai bun. Sau măcar cu ceva diferit, cu micile bucurii de zi cu zi pe care uităm atât de des să le vedem. Ne e frică însă să facem schimbarea acum, așa că așteptăm ocazia specială. Eu nu-mi mai promit, încerc să fac și deși nu sunt eu în postura de a da sfaturi spun totuși că așa ar trebui să facem toți. Gata cu promisiunile, hai să încercăm.
”Stop trying to control everything and just let go”
Să auzim de bine!
1 comentariu