Pe cucoana Amoma, damă de oraș cu asfalt și mol, doamnă proprietar cu moacă de dulap din lemn de bostan, am cunoscut-o aproape din greșeală. Și bine ar fi fost ca greșeală să rămână și să nu avem ocazia de-a locui în vastele ei apartamente.
Adică 2 camere, confort 2, din care nouă nu ne-a închiriat decât sufrageria. Nuuu, doamne sfinte, nu locuia și ea în uriașul dormitor de 2/3 , că oricum dacă se întindea în pat îi ieșeau picioarele pe geam, dar avea acolo chestii atât de esențiale și vitale, pe care nici nu le putea muta și pe care nici nu le putea părăsi, astfel că aveam nevoie să le viziteze cel puțin o dată pe săptămână.
Ne-a luat ochii cum s-ar zice, cu bucătăria, că vai ce mobilă, vai ce mașină de spălat, vai de aragaz și ce pahare ieșite din comun. Drept să spun, erau chestii normale ca-n orice bucătărie. În febra mutării am realizat abia când ne-am trezit cu gentoaiele în mijlocul casei că nu avem decât un pat și-o masă. Și trei scaune aprope dezmembrate. Dar cu parchet. Și aragaz, oh ce piesă rară de mobilier întru prepararea mâncărurilor și hrănirea corpurilor noastre amărâte.
Căci așa ne-a perceput și așa ne-a tratat, niște amărâți cărora le face un favor ținându-i în propria-i casă, cu propria-i masă, gratis și din pură dorință de a ajuta omenirea în dificila ei evoluție. Căci dacă n-ar fi ea probabil am sta în stradă și daca n-ar fi ea să ne tolereze pentru doar 150 de euro nu știu ce ar fi pățit sufletele noastre păcătoase.
Prima dată când am folosit wc-ul ca orice altă persoană normală, în orice altă dimineață de noiembrie, am crezut că o fi fost oprită apa în timpul nopții sau au venit spiridușii și-au băut-o toată.A doua oară am realizat că nu e deloc o întâmplare și-am început să ținem pregătite găleți pline ochi și să facem astfel și ceva mișcare, să nu cumva să ne îngrășăm, obezii de noi.
Prima dată când am ieșit din cadă (pardon, copaie, căci eu la cei 1.55m ai mei nu puteam sta în ea decât cu genunchii la gură) și-am pus mâna pe chiuvetă ca să nu plonjez artistic pe gresie, era să plonjez de fapt cu chiuveta direct în sufragerie, că aproape am scos-o din țâțâni. De fapt, asta era adevărata problemă, lipsa țâțânilor, care nici nu erau, nici n-au facut vreodată cunoștință cu baia noastră, iar chiuveta am realizat că de fapt plutește în eter într-un echilibru foarte precar. Magie nu alta.
A doua oară nu am mai pus mâna pe ea. Dar a pus Andrei în timp ce se spăla pe dinți și era să o facă una cu degetele de la picioare. Noroc că nu s-a întâmplat asta, c-am fi fost acuzați că am pătat chiuveta de sânge.
Ușa nu se închidea deloc, ce atâta intimitate?
În sufragerie ne-am adus un birou, 2 noptiere, un dulap și un mic șifonier în două uși. Totul așezat milimetric, pentru că altfel nu aveai loc nici să te miști, nici să culci, nici să faci tumbe. Noroc că nu ne place să facem tumbe.
Măsuța de televizor s-a dezmembrat la prima rundă de dat cu aspiratorul. Am lăsat-o și pe ea ca pe-un hopa mitică. Adică am sperat ca de-o să cadă în fund, se și ridică. Nu s-a ridicat. Eh.
Pe balcon igrasie, ușa de la intrare aveam impresia că dacă sufli un pic mai tare se dezintegrează, un miros în baie pe coloană de te lua cu amețeli, sacii de dormit agățați pe pereți pe post de tablouri, tablele de pe bloc care la fiecare vânt mai puternic ne zdruncinau în pat, termopanele care făceau condens, stickul de net pe care ni l-a luat că ESTE PROPRIETATEA EI! deși abonamentul îl plăteam noi, vecinii de alături cărora le auzeam fiecare pârț. Da, fiecare pârț, pentru orice altceva există Mastercard și chirii mai de doamne-ajută. Și multe altele.
Am rezistat eroic timp de 4 luni. Dintr-un singur motiv: tare greu e să te muți iarna.
Ne-am dat seama că Amoma e ”o duamnă de bulivard” când am realizat că nu trec 3-4 zile și vine să-și verifice copilul scump și drag, pentru care a făcut credit și pentru care a muncit și acum din prea multă bunăvoință ne permite nouă să i-l dezvirginăm. Și ca orice mamă, suferă când se întâmplă asta. Da, am fost primii chiriași. În plin viol, dădeam de 3 ori pe zi cu mopul și era curățenie ca într-un laborator de experimente chimice – toate astea pentru că fiind un fel de micul gigant, nu aveam încotro: ori așa, ori nu mai deschidem nicio ușă. Pardon, închidem. În fine, oricum nicio ușă nu se închidea dacă nu o ajutai cu un picior, un scaun, 5 înjurături de moaște și-un ziar împachetat.
Dar vine o zi, vine o zi când se va sârșiiiiii.
8 seara, ruptă-n două de oboseală, găteam 2 feluri de mâncare în același timp: niște ciorbă și niște pui cu ciuperci. Bucătăria, haos, ca atunci când ești în procesul gătirii a două mâncăruri în același timp.
Sună Amoma că în jumătate de oră vine că are de vorbit cu noi. Cât pe ce să-mi plesnească o venă și să fac poc. Cât pe ce să mă apuc de strâns bucătăria, eventual s-o împachetez pe toată și s-o pun pe balcon cu fundă, să nu-i dau nebunei subiect de isterie. Noroc cu Andrei, mai rațional de fel: Doar n-ai înnebunit să te apuci să strângi aici în timp ce faci mâncare. Bun.
Eu îmi văd de gătit, Andrei de ale lui și sună doamna-proprietar-tovarăși-să-trăți-am-înțeles-pe-loc-repaos-nu-există-așa-ceva.
(sfârșitul primei părți)