N-am încotro şi trebuie să accept povocarea Claudiei, de a vorbi despre sunete. Şi sunt atât de multe de spus, încât în secunda în care am început să mă gândesc la ele, am devenit brusc conştientă de multitudinea de sunete care mă înconjoară. Mă simt invadată. Au devenit deodată atât de palpabile, că nici vocile nu mi le mai aud. Oh well. Să vedem aşadar. Cred că voi face o enumeraţie, că altfel mă întind la poveşti 2 zile.
– monezi – nu ele în sine îmi plac (eh, să nu fiu ipocrită totuşi, că tuturor ne plac banii) ci îmi place zgomotul pe care îl face o monedă atunci când mai are un pic şi se opreşte din învârteală pe o masă
– torsul pisicii – unul dintre sunetele mele preferate. Dacă aş putea s-o port pe Lulu (mâţa mea) la gât tot timpul aş fi toată ziua ca pe-un norişor c-o harpă. Să stea acolo şi să bârâie, non-stop. Ah, ce fericire…
– ticăitul ceasului – pe ăsta îl aud şi dacă ne despart 3 uşi. Închise. Cred că sunt detector de ceasuri de perete, că altfel nu-mi explic cum e posibil aşa ceva. Şi nu. Nu e un sunet care să îmi placă.
– apa râului – suprinzător, atunci când dorm la cort este singurul zgomot pe care îl tolerez. Ba mai mult, îmi place şi mă adoarme. Spre deosebire de un prieten de-al meu care de fiecare dată când doarme lângă o apă curgătoare are coşmaruri cu tornade şi ape nesfârşite, are impresia că vine torentul şi-l ia cu totul şi pe deasupra îl mai aleargă şi-un mort viu.
– zăpada – atunci când calc pe ea şi e semi îngheţată. Îmi place şi datorită ideii de munte şi iarnă şi sălbăticie, dar şi pentru că îmi face o poftă nebună de bezele. Mereu sunt dezamăgită atunci când gust din ea.
– bormaşina – cred că e sunetul care mă bruiază cel mai tare. Nu mai pot să gândesc, nu mai pot să fac nimic. Mi se blochează creierul şi singurul lucru pe care îl mai pot vizualiza este acea bormaşină făcută ţăndări.
– vocea profei de mate din liceu – cred că cea mai liniară şi monotonă voce existentă. Când se întorcea la tablă şi rezolva probleme (vorbind), cred că aveam nevoie de maxim 3 minute să adormim. La propriu. 3 sferturi din clasă.
– când eram în sesiune ascultam (deşi în general nu-mi place) un fel de muzică electronică. O muzică fără început, fără finalitate, fără schimbări bruşte de ritm, fără nimic special. Şi nu mă scoteai din ale mele, puteai să intri cu tancu în cameră.
– pădurea – noaptea mai ales îmi dă o senzaţie extrem de stranie. Foşnetul frunzelor, pârâitul crengilor, vântul, câte o buhă rătăcită şi gata! tabloul perfect pentru Blair Witch Project
– femeile cu voce piţigăiată – tare mi-e milă de bărbaţii de lângă ele. Mie îmi zgârâie timpanul aşa de tare că nu prea mă mai pot concentra pe discuţie ci doar pe voce – făcând o paralelă mi se par foarte interesante vocile oamenilor în general, mai ales ale celor pe care nu îi cunoşti: 1. cei cu care te-ai conversat mai întâi în scris şi ştii cum arată 2. cei pe care nu i-ai văzut niciodată dar vorbeşti cu ei la telefon.
– apă clocotind – îmi place şi nu pentru că îmi inspiră mâncare. E ceva ciudat şi cam greu de explicat. Tare rău îmi pare că apa aia cam frige, mi-aş plimba mâinile prin ea când face bulbuci 
– căscatul – se spune că ar fi contagios – dacă îl vezi pe unul care cască automat o să caşti şi tu. La mine e suficient să îl aud pe unu cum cască şi imediat mi se face somn
– mă linişteşte sunetul făcut de mauşi şi tastaturi. Click click click. Habar nu am de ce 
– murmurul din autobuze – ăsta îmi place – evident, doar atunci când nu e întrerupt de vreun “dă şi mie un ban, suntem enşpe fraţi acasă” sau de vreo manea pusă de domn şofer
– nu mai pun la socoteală ploaia – o ador mai ales când se aude dimineaţa bătând în cort – făcând o paralelă, la ce fobie am de trăsnete, tunetele nu se află deloc în lista sunetelor preferate.
– un sunet interesant ar putea sa fie lipsa lui. Pe asta am experimentat-o la munte. Era atât de linişte încât după un timp au început să îmi ţiuie urechile. Probabil că simţeau nevoia de zgomot, orice zgomot, aşa că al meu creier s-a hotărât să îl producă el, când a observat că nu e niciunde.
– îmi place cum se aude atunci când te scarpini în cap şi ai urechile înfundate – la fel şi ronţaitul de biscuiţi sau pâine prăjită cu urechile înfundate
– uneori mă enervează faptul că am auzul extrem de ascuţit – sunt în stare să aud ce vorbesc vecinii de la 4, pot să disting la ce se uită cineva la televizor într-o cameră alăturată cu uşa închisă, îmi dau seama dacă cineva îşi toarnă în cană apă sau lapte, aud când se merge tiptil prin casă, înţeleg ce spun oamenii în metrou sau locuri aglomerate chiar dacă vorbesc şoptit, aud telefonul când sună chiar dacă doar vibrează şi stă pe o suprafaţă moale şi eu sunt în altă cameră, aud absolut tot ce se întâmplă într-o baie şi asta de cele mai multe ori nu e ok, aud când cineva din cameră se scarpină pe undeva discret, aud orice ticăit, orice mică chestie care cade pe jos în camera în care sunt sau în camera alăturată, aud cam tot ce mişcă. Mama zice că-s un pic dereglată şi înclin să cred că are dreptate
Cât despre broaşte (asta apropo de Claudia, pe ea cică o adorm), greieri, câini care latră la lună, pisici în călduri şi sforăitori, i-aş da pe toţi cu praf de scărpinat, ca să aibă şi alte preocupări când oamenii dorm.
Momentan mă opresc aici, deşi s-ar putea să mai adaug una alta.
O să mă gândesc şi cui să dau mai departe provocarea, momentan sunt în pană de idei.
2 comentarii
Ca o manusa ti s-a potrivit provocarea mea!
Sa stii, mi-am reamintit cat de dereglata sunt