Nu am scris despre 1 Decembrie pe 1 Decembrie. Nu mai simt să fac asta.
Cred că ultima dată când am sărbătorit în adevăratul sens (zic eu) a fost prin 2009, dacă nu mă înșel. Era (culmea) epidemie de gripă porcină. Abia ce ajunsese virusul și la noi în țară, iar mass-media (ca de obicei) o luase complet razna.
Nu îmi aduc aminte exact cum stătea treaba cu vaccinurile atunci, dar cred că au fost niște cozi imense pe Splaiul Unirii la un moment dat. Plus veșnicul Streinu-Cercel, care aproape că-și smulgea părul din cap pe la toate televiziunile, anunțând apocalipsa. Același individ care a îngropat definitiv campania de vaccinare acum.
Trebuia atunci, în 2009, să merg alături de o gașcă de prieteni la Poiana Izvoarelor, să sărbătorim cum se cuvine. Doar ca pe mine mă apucase cu tuse, muci și strănut și am decis să mă prezint la Matei Balș. Și m-am prezentat pentru a se râde de mine c-am venit să fiu căutată de gripă porcină.
M-au băgat într-un izolator, au chicotit pe holurile pustii, m-au luat la întrebări despre simptome și m-au trimis acasa. Sau mă rog, la munte. Și m-am dus.
Gripă porcină nu am avut (nu atunci cel puțin), dar mi s-a părut cel puțin ciudat ca în plină epidemie să fiu lăsată să zburd pe unde am eu chef, făra vreun test sau tratament. Am trecut peste.
Apoi am mai votat, la toate alegerile. Am votat cu naivitatea celui care încă mai crede că și el contează și lucrurile merg spre bine.
Am împărțit la-mulți-ani-uri de alte zile ale României. Deși niciodată nu m-am identificat în sensul patriotic cu apelativul româncă. Oi fi.
Și a venit 2015. Colectiv. Atâta durere și ură și furie am simțit atunci pentru țara asta și oamenii din ea, încât am stiut că se rupe ceva. S-a dus naivitatea, s-a dus și inocența, s-a dus tot. Dupa 2015 au urmat protestele, a urmat oug 13, dragnea, iohannis. Totul culminând (atunci) cu 10 august. Născusem de 6 zile. Eram mutați temporar în Ploiești. Ne uitam la tv îngroziți. Îmi venea să las copilul acasă și să mă duc. Nu m-am dus.
În 2020 ne-a lovit pandemia. Și în sfârșit buba s-a spart. Am înțeles de ce nu avem spitale, șosele, educație, cultură, civilizație.
Am înțeles de ce sunt scuipată la nimereală pe stradă, de ce își bate lumea copiii, de ce există atâtea femei abuzate, copii abandonați, animale legate cu sârmă de garduri.
De ce vecinii dau muzica la maxim la 4 dimineața, de ce îmi găsesc mașina zgâriată în parcare, de ce am primit un cot în burtă când eram gravidă în 9 luni, absolut intenționat. Și aș putea continua așa la nesfârșit.
Acum toate mizeriile astea nu mi-au mai fost demonstrate de către guvernanți. De ei știam deja cum sunt și cine sunt. Știam că sunt votați de oameni ca ei, de marea masă bine manipulată și manevrată pentru propriile interese.
Acum am văzut brut și sec și în timp real, cu nume și prenume, din ce fel de oameni este compus poporul român. Mare parte din el.
A circulat un timp pe facebook un filmuleț absolut definitoriu. Un protest spontan (?) în fața unui spital de prin Buzău, parcă. O haită de siniștri urlă că medicii sunt criminali, dau din vuvuzele și scandează pe sub geamurile unde români de-ai lor zac cu tubul în gât sau prin saci negri cu fermoar. Și iese un bărbat tânăr la un geam dintr-un bloc. Și strigă la ei să se potolească, să înceteze, să aibă respect. Plange și strigă că tatăl lui tocmai a murit de covid. Și primește huo și înjurături ca pe stadion. Unul îi face mincinos, apoi se fluieră prelung. O femeie din apartament îl trage pe bărbat înapoi în casă. Închide geamul.
La mulți ani, România. Țara mea de glorii, țara mea de dor. Eu am închis geamul și-am lăsat ipocrizia să moară, chiar de ziua ta. Nu cred că te mai faci bine.
