Am văzut zilele astea pe facebook un mare tămbălău legat de niște băieți (bărbați?) care au pornit prin Parâng la bustul gol, deși erau niște minus grade afară și ceva zăpadă. Am văzut de la apelative precum ‘inconștienți’ sau ‘imbecili’ la altele mult mai nasoale.
Foarte multe persoane, care de altfel au văzut muntele doar în cărți poștale și pe National Geographic, au început cu sentințele și judecățile de caracter. Au dat verdicte și doar că n-au chemat poliția sau popa să-i răstignească pentru așa îndrăzneală.
Sunt multe motivele pentru care oamenii ăia au hotărât să pornească îmbrăcați atât de sumar și nu am să le înșir aici. Și sunt perfect conștientă de afluxul mare de drumeți cu google maps în mână, scoși de prin te miri ce văgăuni de către salvamont. Nu sunt puțini.
Pe de altă parte, fiecare știe mai bine cum se simte pe munte la diferite temperaturi, mai ales atunci când este de tras la deal. Am remarcat că în afara faptului că nu aveau tricou pe ei, restul echipamentului nu părea să lipsească. Rucsacii păreau ok, în picioare aveau bocanci, nu teniși, și păreau destul de hotărâți. La prima vedere cel puțin.
Toată povestea asta mi-a adus aminte de începuturile mele în ale muntelui și drumețiilor. Nu doar că nu aveam bani de cine știe ce echipament, dar nici nu exista ceva pe piață accesibil și cu produse diverse cum este acum Decathlonul.
În general, echipamentul ăla mișto ori se făcea la mașina de cusut, ori se primea moștenire de la alții mai bătrâni, ori se vâna prin second hand-uri. Iar second hand-urile prin anii 2000 erau un fel de unicorn combinat cu groapă de gunoi. În București erau 2-3 mai răsărite, unde nu veneau doar chiloți din Germania, dar și geci, bocanci și alte piese de echipament interesante. Secretul era să știi de ele, să știi când se livrează marfă și să fii practic inițiat de alții mai descurcăreți ca tine.
Din discuțiile cu amicii mei munțomani, aveam impresia că sh-urile astea apar și dispar ca Peronul 9 ¾ din Harry Potter. Dacă nu știai unde sunt, când sunt și ora exactă la care sunt, riscai să nu mai fie. Nu am avut șansa să achiziționez mare lucru de prin sh-uri. Nu m-am inițiat suficient. Așa că tricourile erau de bumbac, pantalonii erau de fâș și cumpărați din Obor. Restul era cum mai nimeream.
Mai auzisem de un sh/târg/piață (nu mai știu exact) wow prin Brașov. Un fel de rai al munțomanilor. Din păcate nu am ajuns niciodată. Doar îmi invidiam prietenii care trăiau în proximitate și puteau să alerge după vreun polar atunci când se dădea strigarea.
Primii bocanci mai răsăriți i-am luat din IMGB. De acolo de unde iese metroul afară să stea puțin la aer. Am ieșit și noi cu el. Mi s-a părut atunci că fac o plimbare pe un tărâm SF, la capătul pământului. Știu că am fost într-un depozit obscur și am fost întâmpinați de niște oameni cel puțin dubiosi. Dacă stau să mă gândesc bine, am impresia că cineva ne-a vândut bocancii ăia pe nașpa, pe sub mână. Oricum, am fost atât de încântată de ei că aproape am dormit încălțată. Abia așteptam să fie vineri și să plec la munte.
Dintre sutele de ture făcute, multe uitate, pe aceea mi-o amintesc perfect. Am urcat la Mălăiești din Pârâul Rece. Zăpada de-un metru. Bocancii mei au rezistat vreo 5 minute. Apoi a trecut apa prin ei ca prin burete. Am băgat picioarele în pungi de plastic și la sfârșitul turei m-am ales cu niște bătături săngerânde, rupte din filmele de groază. Dar măcar nu am rămas fără degete.
Apoi am descoperit magazinul Himalaya. Un fel de Sfântul Graal al alpiniștilor și oamenilor de munte. Mergeam, admiram, atingeam și apoi plecam acasă și visam frumos la piese de echipament noi și colorate. Era ca un magazin de jucării numai că pentru oameni mari. Și prea puțini erau cei care își permiteau să-și cumpere ceva de acolo. Majoritatea (din cercurile cunoscute de mine) eram studenți sau la primul job. Când am văzut prima data în Ascuțit niște inși încălțați cu optmiari, ne-am uitat cruciș. Și la ei și la bocancii lor. Era noiembrie. Fără zăpadă. Și mai sus de 2500m nu aveau unde să se ducă.
Când au adus tot în Himalaya niște polare la un preț mai accesibil (mi-aduc și acum aminte cât costau: 5 sute de mii), toată suflarea munțomănească le-a cumpărat. Roșii pentru fete, albastre pentru băieți. Ne ocheam de la un kilometru prin gară sau prin Bușteni. Vedeai polarul cunoscut, știai că omul respectiv e de-al tău.
Bun. Acum întrebarea este cum alegi echipamentul? Că până la urmă la asta se rezumă. Îl alegi cu trial&error și cu cap.
Ideal este să nu te duci în februarie prima dată pe munte. Pentru că sunt șanse foarte mari să mori. De frig sau de altele mai nasoale. Dar și mai ideal este să nu te duci să rupi Himalaya sau Decathlonul în două și apoi să ai impresia că dacă ai pe tine haine și bocanci de 7000 de lei înseamnă că te poți duce direct pe o vale de abrupt din Bucegi.
Cum procedez eu?
Vara – Dacă merg la alergat nu-mi iau la mine practic nimic în afară tricou, pantaloni scurți și o foiță de ploaie. La haine mă refer. Mai iau insă batoane pentru mâncat, apă suficientă, șapcă și o folie de supraviețuire – asta e absolut obligatoriu. Vara la munte nu e ca vara în oraș.
Dacă te prinde furtuna la peste 2000m și ți-ai luxat glezna, ești ud și nu te mai poți mișca, în 30 de minute ești in hipotermie. Plus frontală. Niciodată nu știi când și cum te prinde noaptea. Nu îți pune baza în lanterna de la telefon. Se descarcă imediat. Dacă merg în drumeție eu mai iau și un polar și altele în plus, pentru a mă alimenta. Bețele de trekking și alte mărunțișuri sunt opționale.
Toamna – Dacă merg la alergat iau clar și un polar in rucsac, chiar dacă probabil alerg în tricou. Plus foiță de ploaie și toate celelalte de mai sus. Pantaloni 3 sferturi dacă nu e prea frig. Dacă merg în drumeție clar voi avea pantalon lung de la început. Poate și niște mănuși subțiri și probabil și o bentiță.
Iarna – Aici discuția e amplă. Depinde ce traseu faci, ce rucsac ai în spate, ce condiție fizică ai. Ideal este să nu transpiri foarte tare pe urcări. Pentru că apoi îngheți bocnă la popas. Așadar sunt necesare un tricou tehnic, o geacă respirabilă, mănuși și ceva de pus pe cap.
Apoi câteva bluze tehnice de schimb prin rucsac, un polar sau două. Depinde cât timp petreci pe munte și ce temperaturi sunt. Dacă nu bate vântul, se urcă lejer la tricou și când temperaturile sunt pe la zero grade. Chiar și când este mai frig, dacă cerul este senin. Drumețiile pe timp de iarnă sunt însă din alt film și trebuie documentare temeinică dacă ești începător, chiar daca urci doar până la cabana Piatra Mare. Pentru zonele de abrupt discuția se schimbă complet. Dacă mergi acolo e clar că ai experiență suficientă și hainele cu care te îmbraci sunt ultima problemă.
Primăvara – Aici e cel mai tricky. De la 15 grade imediat se poate ajunge la -5. Vremea este extrem de înșelătoare, mai ales primăvara devreme. Așa că este necesar să capeți ceva experiență.
Revenind la cei la bustul gol de la începutul articolului. Acum nu mai ai de unde să știi dacă cel din fața ta, echipat țiplă, are și experiența traseului pentru care s-a îmbrăcat. Mi-aduc aminte de un tip care a urcat în decembrie până la cabana Diham, pe zăpadă de 2 cm, cu colțari. Cred în continuare, după atâția ani, că nu voia decât să impresioneze. Financiar.
Ăștia erau la bustul gol, dar tind să cred că aveau mai multă experiența decât tipul cu colțarii. Și nu pot decât să sper că știau ce fac și nu i-a luat salvamontul cu șpaclul de pe vreun stâlp de marcaj, câteva ore mai târziu.
