Săptămâna trecută am trecut probabil prin cea mai înspăimântătoare experiență de când sunt mamă.
În ultimii ani, cu informația la un click distanță și din nevoia de a deține controlul cât mai mult, (ceea ce este practic imposibil), am tot citit diverse. Click click click dintr-una în alta și la un moment dat ajungi prin cele mai îndepărtate colțuri ale internetului, la cele mai obscure articole, din cauza cărora nu mai dormi noaptea.
Uneori ajută ceea ce citești, alteori dimpotrivă. Cert este că informațiile astea stocate în cap, deși trecute prin filtrul rațiunii și analizate bine, ies la suprafață când nici nu te aștepți.
Așadar, acum câteva zile le făceam baie copiilor. Unul de 3 ani și 4 luni, altul de 1 an și 5 luni. Apă în cadă nici până la jumătate. Amândoi copiii în picioare. Pe cel mare îl spălam, cel mic se juca cu o rață de plastic.
Când deodată, cel mic alunecă (deși avem covoare antiderapante) și pică pe spate în apă. Nu se lovește, dar rămâne cu capul sub apă și ochii mari deschiși, fixându-mă, într-o expresie de panică totală.
În clipa aia s-a oprit timpul. Sau cel puțin s-a dilatat atât de tare că parcă nu mai reușeam să ajung la copil. Asta deși eram la 20 de cm de el. Totul se mișca în slow motion. Nu am mai auzit nimic, nu am mai văzut nimic în jur. Nu știu dacă am stat vreun moment încremenită, dar o să mă bântuie imaginea aia mult timp de acum înainte. El sub apă, eu în picioare lângă cadă. Amândoi nemișcați.
Îmi vad mâna cum se duce să îl apuce. Îmi scapă, deoarece eram plină de săpun iar el se mișca. Într-un final, după probabil cel mult o secundă, îl scot din apă de o mână, că mă și mir că nu i-am dislocat-o din umăr. Tușeste puțin (ceva apă intrată pe nas, gura nu a deschis-o) și apoi o dă într-un plâns din ăla cu sughițuri. S-a speriat. Și eu. Se liniștește rapid și vrea înapoi în apă. No way, băi peștișorule, gata baia.
Scot și celălalt copil și mă așez pe jos în sufragerie să mă liniștesc puțin. Ăsta mic aleargă și se joacă. Deja a uitat momentul.
Numai că dintr-un colț al creierului îmi aduc aminte de o informație pe care nici nu știu când și de ce am citit-o: înec secundar. Adică o persoană care intră fără să vrea cu capul sub apă, chiar și pentru 2 secunde, aspiră apă în plămâni, totul e bine după, tușeste puțin, dar după 24 de ore moare. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Mi-a fost și frică să mai deschid google-ul. Ce fac ce fac ce fac? Exagerez? Nu exagerez? E real? E mit? Ce fac?
Sun la 112. Probabil exagerez, dar nu știu ce să fac. Le explic situația, le spun clar că este bine copilul, a stat sub apă cel mult 2 secunde, poate nici atât, nu și-a pierdut cunoștința, nu s-a lovit, a tușit vreo 10 secunde, acum aleargă prin casă, nu este clar o urgență. Și că îmi cer scuze, dar am citit despre treaba asta cu înecul secundar, habar nu am dacă este ceva real, dar sunt speriată.
Sunt întrebată dacă am nevoie de un sfat medical sau de un echipaj. Le zic iarăși că nu știu ce am nevoie. Probabil din cauză că era vorba totuși de un copil așa de mic și de o mamă în șoc (am uitat numărul străzii și al blocului când m-au întrebat adresa) au trimis un echipaj care a ajuns în aproximativ 15-20 de minute. L-au verificat, i-au măsurat saturația, totul bine.
Și mi-au explicat și cum stă treaba cu acest înec secundar. În primul rând, din punct de vedere medical, acest termen nu există. Doi la mână, nu apare din senin. Adică fără simptome. Întotdeauna vor exista. Și simptomele nu apar abia după 24 de ore, ci imediat. Persoana respectivă nu se oprește din tușit. Continuă să o facă, dezvoltă cel mai probabil și un șuierat când respiră, un hârâit. Ulterior vomită, face febră, tusea se agravează în următoarele ore.
Trebuie să fii nebun să nu fugi la spital după un episod de genul asta, dacă tusea nu se oprește și dacă toată situația pare ceva mai mult decât atunci când îti intră salivă pe partea cealaltă și te îneci.
Ce am învățat?
- Niciodată, absolut niciodată nu ieși din baie dacă este apă în cadă și copilul în cadă. Nici măcar să iei un prosop, că te poate distrage ceva, închizi un geam, sună telefonul, interfonul. Știam toate astea. Nu l-am lăsat niciodată. Dar nu mi-am imaginat că se poate să cadă copilul cu capul sub apă sub ochii tăi și să te chinui să îl scoți. Nici nu vreau să îmi imaginez ce se poate întâmpla în 15-30 de secunde.
- Dacă mergi la piscină, mare, lac, râu, whatever, și aparent iei doar niște guri de apă, tu sau prietenii tăi sau copiii tăi, însă tusea nu se oprește, e de mers la spital. Întotdeauna. Și cât mai repede.
- Google poate fi prieten, dar și dușman. Probabil am procedat bine că am sunat. Întotdeauna e mai bine să pari o mamă nebună, decât să fie ceva cu adevărat serios și să ignori. Însă eu am citit o informație incompletă, pe site-uri panicarde. Nu sunt genul care să sune la salvări și să plece la spital cu copiii la primul muc sau prima zgârietură. În noaptea aia am căutat studii și informații medicale pe acest subiect. Mi s-a confirmat tot ce a spus medicul de pe ambulanță.
- Ar trebui ca toată lumea să facă un curs de prim ajutor. Eu am făcut de 2 ori, dar cred că trebuie reîmprospătată informația.
- Cine le-o mai face copiilor baie cu apă în cadă?!?! Eu nu. Cel puțin nu un timp.
