Unele dimineți sunt făcute doar ca să te întorci înapoi în patul din care oricum te-ai dat jos mai mult târâș.
De când a început grădinița copilul mai mare sunt parcă teleghidată. Alerg de colo colo bezmetică și fără scop și mă întreb cine și de ce a inventat diminețile. Mai ales astea de noiembrie când e beznă la ora 7, eventual plouă mărunt și nici nu are cine să îti arunce o ceașcă de cafea sub nas.
Când încă era Luiza bebeluș și mă trezea de zeci de ori pe noapte (acum îi face fra-su concurență, deși nici el nu mai este bebeluș de ceva timp), visam cu ochii deschiși la ziua în care o voi trezi EU pe ea. Și mă încânta (urat, știu) tare mult perspectiva asta.
Și iată că a venit momentul. Copilul sforie sub plapumă. E ora 7. Mi-e așa o milă de ea s-o scot în frig și burniță. Credeam că sunt o mamă rea. Sunt doar o mamă. Norocul e că ea e ciripitoare de la prima oră, deschide ochii și sare în picioare, aleargă în cerc bucuroasă că se duce la grădi, cântă Moș Crăciun cu plete dalbe și bate ritmul din picior.
Mie îmi țiuie urechile și simt că mă scurg pe sub parchet. Am băut doar două guri de cafea și deja am discutat despre mustățile pisicilor, am enumerat personajele din Patrula Cățelușilor, am schimbat trei perechi de șosete, două de pantaloni și am negociat cinci minute de de-a v-ați ascunselea pentru 3 secunde de stat locului ca să pot s-o pieptăn.
Acum se târăște prin sufragerie ca un pește, cu ghiozdanul în spate, în timp ce eu o trag de glugă către ușă. Ea e balena, eu pescarul.
Plecăm. Etajul 9 este sus, dar nu suficient de sus pentru ea, care astăzi nu vrea cu liftul, ci pe scări. Vreo 3 etaje rezist eroic coborâtului cu viteza melcului stins, apoi o iau in brațe în timp ce ea înșiră random niște cifre, mă întreabă cine locuiește după fiecare ușă și se aruncă pe spate ca la românii au talent.
Ieșim din lift, coborâm o dată pe rampă, o dată pe scări. Apoi ne întoarcem din parcare pentru că am am făcut o eroare fatală: am apăsat eu butonul la ieșirea din scară.
O înfig cu greu în mașina înghețată și iau parbrizul la râcâit. Azi am racletă. Deodată îmi aud numele clar și tare de undeva de sus, parcă de nicăieri. Nu, nu e dumnezeu, e mama care venise la mine între timp și strigă după mine de la etajul nouă că mi-am uitat telefonul. Fuck my life. Mă uit în sus, n-o văd pe mama, e undeva după pervaz. Zbier și eu că viiiin duuupă eeeel mai târziiiiiu. Nu știu dacă ma aude. Hotărăsc totuși să mă întorc acum după el, mai târziu n-am. Dezînfig din mașină copilul care deja nu mai înțelege nimic, dar se distrează. Fug cu ea în bloc, lift de data asta, bat la ușă că nebunii de o și sperii pe mama. Parcă ziceai ca vii mai tarziu. Am venit acum. Pai de ce? Așa m-am gândit. Tot așa frig e? Aoleeeeu dă-mi telefonul ăla odată. Dau mesaj la grădi că întârziem.
Pe drum Luiza urlă că-i bate soarele-n ochi, că miroase urât, că e geamul aburit, că o gâdilă ceva la cap, că face pipi, că NU îi este sete. Apoi își face switch și îmi povestește despre nu știu ce pirat. Nu găsesc niciun post de radio decent. Parchez, alerg cu ea în curtea grădiniței, triaj, hai pa.
Sunt transpirată și leșinată de atâta alergătură. E doar opt și un sfert.
