A schimba sau a nu schimba

4 ani de zile, între alegeri, suntem cei care ne plângem: pe facebook, pe stradă, între prieteni, între străini. Despre ce merge prost (tot), despre cât de prost merge (foarte), despre cât de rău e-n țara asta (prea). Și-apoi vine ziua votului. Și ne mai plângem un pic, tot pe facebook, tot pe stradă, tot între prieteni sau străini. Și trece și ziua votului și totul e la fel și ne mai plângem încă patru ani.
Sau suntem cei care nu ne plângem deloc. Ne complacem. Pentru că, nu-i așa, ORICUM nu se poate schimba ceva în țaaaaaaara asta. Așa că de ce să ne mai stresăm.
Sau suntem cei cărora nu le pasă, nouă ne e bine, nu ne lovim prea des nici de poșta, căci folosim curier, nici de spitalul de urgență, căci avem abonament la privat, nici de școli, căci n-avem copii sau facem homeschooling. Nouă ne e bine. Capra vecinului poate să crape. Cu tot cu vecin.
Ce nu stim e că degeaba ne plângem. România nu se va schimba cu o revoluție, chiar de-ar fi ea și pe stradă (că pe facebook sunt zilnic). Ce nu știm e că a te complace, uneori poate fi echivalent cu a accepta și a valida tacit tot ceea ce ne provoacă scârba și sila care ne-au adus aici. Ce nu știm e că poate veni o zi în care sa ne lovim de sistemul public, ala plin de hibe și bube. Și vom fi contribuit și noi la el prin ignoranță.
Nu vreau sa conving pe nimeni să iasă la vot, e o alegere personală (deși eu mi-aș dori să fie obligatoriu, chit că te duci și desenezi un moș crăciun pe buletin), însă mi-aș dori să începem să înțelegem că statul (cel pe care îl înjurăm, ignorăm, blamăm, scuipăm, urâm) suntem noi. Și îl putem schimba după cum dorim.